Dacă grecii de astăzi sunt urmașii lui Aristotel și Homer, atunci înseamnă că și egiptenii de astăzi sunt urmașii lui Tutankamon și Ramses al II-lea! Ambele popoare au ruine și trăiesc mai mult de pe urma lor. Ce s-a construit nou, în ambele țări, s-a făcut cu bani străini. Egiptenii au Suezul făcut de francezi, și administrat bine de englezi, până la naționalizarea sa. La greci autostrăzile și restul infrastructurii au fost construite cu bani europeni și huzur pe ritm de sirtaki. Dacă Suezul aduce Egiptului 90% din PIB, restul fiind dat de turismul piramidal din Valea Regilor, grecii au făcut bani din pietrele Erehteionului și altele făcute de înaintașii lor, de la care au păstrat doar alfabetul, că dacă azi s-ar întâlni Homer cu Tsipras, n-ar putea discuta nici despre curve. La fel cum nici Mihai Viteazul nu ar avea parte de un dialog accesibil cu Ponta, chit că amândoi au avut de a face cu turcii, dar de pe poziții, nu neapărat sexuale, ci diferite.

Tsipras un Ephialtes carismatic doar pentru babe cu rentă viageră

Despre patimile grecilor s-a scris copios în ultimul an. Iar în ultima lună, practic, puțini au mai fost cu atenție la ISIS, la Siria, la Ucraina, la Putin, pentru că priveau, transfigurați, la convulsiile lui Tsipras et co. O vomă în tuș s-a concentrat pe natura problemei: financiară, politică, socială. Nu s-a scris mai nimic despre substratul psiho-istoric al problemei.  De ce i se întâmplă asta Greciei? E o problemă a oamenilor, sau a scenariului cultural de grup? Ar fi interesant de știu ce deget ar arăta conaționalilor săi Venus din Milo. Dacă ar mai avea brațe. Tsipras, oricât și-ar dori, n-o să rămână în istoria popoarelor ce au guvernat Peloponezul și partea continentală a Eladei decât ca un Ephialtes, fără cocoașă și șarmant doar pentru dame trecute de vârsta a doua.

Grecii au reușit să-și arunce în derizoriu propria Agoră

Elenismul a scos umanitatea din neolitic. Și nu e vorba doar de Homer, Platon, Aristotel, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan și alții. Miturile subpământene, din împărăția lui Hades, au împânzit, în vremea lui Alexandru cel Mare, Asia și, de-acolo, au ajuns până în America de Sud în variante adaptate. Până și maorii au, în masa lor mitologică, inflexiuni ale vechii Elade. Găsești arhitectură și la Washington, la Capitol. Nu există alt popor, înafară de eleni, care să se poată mândri cu asta. Nici măcar evreii nu pot aspira la o asemenea performanță devreme ce Biblia e presărată, atât în Vechiul cât și Noul Testament, de motive reminiscente perioadei minoice. Democrația, bijuteria modernității, stă călare cu ambii craci pe principiul Republicii așa cum a fost imaginat de Platon. Dar astăzi, ce ironie, guvernul de la Atena stă la doar un strănut de un plebiscit care-ar putea să-i arunce în troaca istoriei moderne, sau să-i pună la un altfel de jug. Un jug care-a activat traume vechi ale grecilor.

CIA : „Cum poți viola o curvă?”

Grecia de azi păstrează doar fragmente din gloria de altădată. Miturile spartanului Leonida, al lui Temistocle, al bătăliilor de la Maraton, de la la Termopile, de la  Salamina s-au scufundat acum jumătate de mileniu odată cu prăbușirea Constantinopole-ului, la 29 mai 1453. Timp de aproape patru secole grecii vor fi striviți sub condurii sultanilor, obligați să supraviețuiască, să coabiteze și, de la un punct încolo, să fie asimilați „Estului”, „Orientului” în varianta bizantină. Renașterea naționalismului elen în secolul XIX, odată cu Eteria lui Ypsilanti, a coincis cu fragmentarea simetrică a Imperiului Otoman, și perfuzia virală, fragmentară, a populismului etnocentric care-a dat naștere modernității cadrilate a Europei. Fibra intimă a grecilor a rămas, însă, strâmbă. Au rămas ambivalenți, până în prezent, între reacția aparent supusă față de autoritate și separatismul șiret, duplicitar. Iar relația cu „marile puteri” e relevantă. Grecii au avut ceva de împărțit și cu Germania, responsabilă în perioada celui de-al II-lea Război Mondial de moartea a 8% din populație fie prin foamete, fie prin persecuție, fie prin luptă glonț la glonț. Dar apoi au avut ceva de împărțit și cu Marea Britanie în războiul civil care a urmat.

Lingvistul și activistul politic american deviaționist Noam Chomsky a observat că, în Grecia, s-a dus primul conflict post-WWII în care noii „stăpâni” ai planetei au interferat în afacerile unui stat suveran., conflict care a generat și junta militară: „Regimul coloneilor”. Despre lovitura de stat sângeroasă, Philip Talbot, ambasadorul Statelor Unite în Grecia spunea, la acel moment, că e un „viol al democrației”. În replică John Maury, șeful CIA Atena ar fi replicat: „Cum poți să violezi o curvă?”. În Elada sfârșitului anilor ’60, retorica occidentală depășise oarecum bunul simț și buna chibzuială.

Tzatziki-ul, musacaua și cataiful sunt mâncăruri turcești, nu grecești!

„Ferește de de greci chiar când îți fac daruri!”, spuneau romanii, acum peste 2 milenii. Azi e bine să te ferești de ei și când le dai! Să nu mire pe nimeni că Grecia s-a „strecurat” atât în Uniunea Europeană – în 1981, cât și în Eurozonă. Ce-a făcut Europa pentru ei până să vină vremea împrumuturilor și a subsidierii unui stil de viață îndelung contestat, dar plătit cu vârf și îndesat? Spirala dramatică a ultimilor cinci ani este, în aceeași măsură, imputabilă guvernanților greci – care au un rezumat profesional destul de previzibil – dar și „foconilor” eclectici de la Bruxelles, pentru care „elenismul” este o funcție „in corpore” a Vestului, în timp ce grecii, ca popor, sunt un fel de turci mai blânzi, mai pe la periferia atenției.

Miopia geopolitică a actualilor lideri europeni – Angela Merkel pe înțelesul tuturor – este că uită că au de-a face cu acest melanj ciudat de vechi și nou, într-un bazin în care extremismul a raliat o civilizație mixtă, continental-insulară. Încăpățânarea teutonă și spiritul flegmatic brito-beneluxian s-au lovit ca valul de stânci de șarmul controlat al lui Tsipras și Varoufakis, oameni care nu prea mai au multe de pierdut. Cu fiecare zi care trece, în lipsa diplomației cât de cât informată psihologic și psihodinamic, riscul catastrofei pentru Europa crește. Atenție, atât pentru Europa cât și pentru Grecia mondernă. De la turci, care i-au călărit aproape cinci veacuri, grecii s-au ales și cu meniul, dar și cu caracterul schimbat. Că Leonidas și Aristotel nu mâncau la prânz musacaua otomană.

Un cal troian gol pe dinăuntru

„La Patrida” are, însă, o resursă mai mult decât suficientă de aur să-și bată drahma națională. Pe de altă parte, nimănui, la momentul de față în spațiul Euro-Atlantic, nu-i convine să aibă de-a face cu un stat ostracizat, scos din eurozonă, sau aruncat în faliment. Astfel că, cel mai probabil, cacealmaua în formă de cal troian a atenienilor va prevala în fața lentilelor concave ale Vestului, care nu-și mai permite o a două cădere a Constantinopolului, cu atât mai mult cu cât Turcia lui Erdogan a avut vizibil de suferit de transformarea fundamentalistă a ultimilor ani. Gloria aleasă a grecilor, Eteria, centrismul naționalist stau acum în cumpănă cu eurocentrismul fățarnic al marilor Cancelarii din Vest. E un poker pe dezbrăcate. E o ruletă rusească în același timp. Unde cel ce știe unde se află glonțul din butoiașul revolverului este doar un rus: Putin.

Post-scriptum: „Banii sunt cel mai frumos basm inventat vreodată de umanitate. Nu toți cred în Dumnezeu, sau în drepturile omului, sau în Statele Unite ale Americii. Dar toți cred în bani și în adevărul bancnotei de un dolar”.

Yuval Noah Harari, istoric și antroplog israelian

Autorii acestui articol sunt:

Dr. Gabriel Diaconu – medic specialist psihiatru

Mihnea-Petru Pârvu – reporter