Dacă sunteţi dintre cei care nu se pot abţine să dea din buric în ritm de manele sau care cred că teatrul înseamnă corp de balet şi cuplete, nu mergeţi la acest spectacol, e plin Centrul Vechi de locuri de distracţie care vor solicita mai puţin neuronii

La cumpăna secolelor XV şi XVI, pe coama care desparte Evul Mediu de Renaştere, pictorul flamand Hieronymus Bosch îşi şfichiuia contemporanii (şi, prin ei, pe noi) într-un tablou alegoric cunoscut drept „Corabia nebunilor“: pe o barcă plutind în derivă, zece personaje din clasele de jos, oameni ai bisericii şi mireni, deopotrivă de lacomi şi de deşucheaţi, chefuiesc sub pavilionul unduitor al necredinţei creştine (recte: semiluna), la umbra catargului-copac din al cărui frunziş priveşte, impasibilă, o hârcă. Cruzimea diagnozei nu e îmblânzită de nimic, nimic nu aduce vreun licăr de speranţă. Corabia va pluti la nesfârşit spre nicăieri, iar smintiţii vor continua să benchetuiască, lipsiţi de orice fărâmă de transcendenţă şi de spiritualitate.

După 500 şi ceva de ani în care omul şi societatea au tot progresat (aşa, cel puţin, ne asigură adepţii evoluţionismului), azi, în plin postmodernism şi postcomunism democratic, ce se va mai fi petrecând pe puntea ospiciului plutitor? O variantă de răspuns şi o soluţie oferă „Lazăr sau vremea dintre valuri“, piesă de teatru într-un act, datorată lui „Mihail Gavril“ (evident, un pseudonim), a cărei premieră absolută a avut loc pe 20 februarie 2015, la Teatrul Elisabeta (următoarele reprezentaţii vor avea totuşi loc în sala mică a Teatrului Naţional).

Corabia pluteşte în continuare în voia valurilor şi a vânturilor, nu şi-a aflat (căci nici n-a căutat) limanul şi este populată de arhetipuri ocupaţionale, vremelnici ocupanţi ai unor uniforme şi ai unor funcţii: Comandantul, Cârmaciul, Secretara, Păzitorul, Vâslaşul şi Poporul, într-o mică cetate care nu este a lui Dumnezeu, ci a hazardului. Fiecare îşi cunoaşte locul în ierarhia acestui microcosmos artificial şi îşi păzeşte cu străşnicie poziţia şi statutul. Totul, la bord, se supune unor reguli pe care fiecare trebuie să le respecte spre a păstra echilibrul social: moare Comandantul, lumea îl jeleşte, fără să-l regrete, şi este ales altul, la fel de bun sau la fel de rău ca şi cel dinainte, la fel de priceput în a mima maiestatea şi ştiinţa conducerii navei; Cârmaciul îndreaptă vasul oriîncotro îl duc vânturile şi valurile; Păzitorul veghează la păstrarea distanţei dintre cei de sus şi cei de jos, ştiind foarte bine că nimeni nu se revoltă decât la intervale stabilite şi anunţate din vreme; Secretara stă zi şi noapte la dispoziţia Comandantului, iar în orele de program înregistrează cereri şi respinge de la audienţe persoanele nedorite; Vâslaşul munceşte, nu gândeşte, iar Poporul, care e unul, dar în care sunt 100 (ce-i drept, doar mai puţin de 40 votează) e când mulţumit, când vocal nemulţumit de statutul şi de neputinţa sa; iar peste toţi, nevăzut dar ascultat, e Proprietarul vasului, cel care schimbă Comandanţii; el nu vrea decât două lucruri: să-i crească profitul şi să fie iubit de popor; în rest, permite tot ce nu costă (plânsul, de pildă).

Personajul răzleţ, diferit şi de elită, şi de popor, singurul nepurtător de uniformă este Lazăr. Atunci când vine furtuna şi corabia este în pericol să se scufunde, Poporul înfuriat cere capul Comandantului, care aruncă vina pe Cârmaci, care… La judecată este scos vinovat Lazăr, pentru că el a fost desemnat să numere voturile atunci când în alegeri a ieşit câştigător un Comandant atât de nepriceput. Şi se mai face vinovat Lazăr pentru că după încăierarea generală care a urmat i-a tratat, fără părtinire, pe toţi membrii elitei – deci pe duşmanii fiecăruia în parte luat individual. Lazăr, cel care vindecă şi spune adevărul trebuie să moară, oferind tuturor (doar suntem pe corabia nebunilor) prilej de bucurie. Şi în timp ce corabia se scufundă, Lazăr le spune din nou adevărul: corabia este de fapt un spital în care trăiesc oameni pe cale de vindecare. Doar cine ştie asta scapă. Smintiţii din lazaret se pot salva, atingând limanul Împărăţiei.

Greu de abordat un asemenea text dramatic doldora de simboluri, făcut parcă mai degrabă spre a fi citit decât spre a fi pus în scenă. Cu atât mai dificil cu cât Ştefan Ruxanda, actor de pantomimă şi de teatru-dans ieşit de sub mantaua maestrului Dan Puric, îşi face debutul în regie cu acest spectacol în care se vorbeşte mult, mult mai mult decât era el obişnuit că s-ar cuveni. Toată echipa aleasă pentru a-i sta alături este tânără şi se simte în ea un clocot ludic abia reţinut. De vreo două-trei ori, puşi pe şotii, fac mici modificări în replici pentru a le mai înmuia sobrietatea ori se dezlănţuie, scurt, în scene frenetice. După care redevin cuminţi şi respectuoşi cu spiritul sapienţial al textului.

Scenografia şi costumele, conforme cu stilul minimalist în care este obişnuit să lucreze Ştefan Ruxanda, sunt realizate tot de doi tineri: Andrei Răduţ şi Roxana Dumitrache, şi reuşesc să sugereze mai mult decât oferă: o avansecenă luminată de patru făclii, două scări de sfoară la babord şi la tribord, un podium pe care ar trebui să fie aşezată cârma – de care, însă, te poţi lipsi, pentru că în lumea nebunilor care se zvârcolesc pe orizontală e mai bine să-ţi rosteşti de pe mica scenă discursurile, un coşciug, pavilionul Uniunii Europene şi... cam atât. Nici nu e nevoie de mai mult. Veţi putea obţine însă ceva ce nu prea se obişnuieşte în sălile noastre de teatru: textul piesei, mai bine zis volumaşul elegant de 64 de pagini, apărut la Editura Christiana, care îl conţine. Frumoasă iniţiativă, care ar trebui urmată şi de alţii.

Dacă sunteţi dintre cei care nu se pot abţine să dea din buric în ritm de manele sau care cred că teatrul înseamnă corp de balet şi cuplete, nu mergeţi la acest spectacol, e plin Centrul Vechi de locuri de distracţie care vor solicita mai puţin neuronii.

 

Lazăr sau vremea dintre valuri

Autor: Mihai Gavril

Regia: Ştefan Ruxanda

Distribuţia: Mihai Marinescu (Cârmaciul), Petru Ciobanu (Păzitorul), Alexandru Madaraş (Vâslaşul), Vlad Gălăţianu (Poporul), Ileana Olteanu (Secretara), Ionuţ Marcu (Lazăr), Dan Clucinschi (Comandantul)

Scenografie şi costume: Andrei Răduţ şi Roxana Dumitrache

Durata: 1 h 15 min.