Auzi rostindu-se, de mic şi de mare, şi ele au devenit atât de inevitabile, în limbajul local, încât la prima încruntare din sprâncene, se dă drumul năvalnic acestei ameninţări. E vorba de spintecarea pântecelor - obicei tot atât de familiarizat în aceste părţi ca şi decapitarea unei vite.
Şi el se practică atât la veseliile colective din sat, cât şi în cursul incidentelor personale, fără să emoţioneze prea mult pe băştinaşi.
Dintr-un sat, nu se pot alege două duzini de ţărani cari n-au simţit răzbunarea briceagului. Prilejul este găsit de câte ori se ascunde în şerpare câte un astfel de instrument, iar motivul, dacă nu e întotdeauna serios, se improvizează, în temeiul obicinuinţei.
În jurul acestor isprăvi se păstrează cea mai sigură discreţie. Nimeni nu reclamă pe autorii isprăvilo r, iar cei cari au simţit ,,spintecătura” , nu simt nevoia de-a cere răsbunare legilor.
Ba ceva mai mult: sângeroasele bătălii nu seamănă în suflet vrăjmăşii, care în alte părţi tulbură viaţa satelor, şi n ci nu strică solidaritatea co lectivităţii.
Întâmplările se u ită repede şi se pierd în cadrul preocupărilor zilnice, ca un fap t divers, fără importanţă.
Cei cari află mai puţin despre ele sunt jandarmii.
Oamenii nu se denunţă între ei şi refuză cu îndârjire orice amănunt. Astfel se poate vorbi despre o morală specială a ţinutului, lipsită de simţul răspunderii, pentru ceeace se petrece în mijlocul colectivităţii.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric
Recomandările noastre
