Nu sunt mulţi capabili să susţină, prin forţa lăuntrică a fiinţei lor, un eşafodaj într-atât de bine pus la punct cum este feeria-spectacol „Înşir’te mărgărite”, scrisă de Victor Eftimiu, care pe 2 februarie 1911 avea premiera pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Cine să aibă curajul să aducă pe scenă, la 104 ani de la acel eveniment istoric, rafinata feerie folclorică, în care simbolistica şi tiparele basmului românesc, motivele şi personajele sale consacrate apar în decantări arhetipale, redimensionate, reasamblate armonios într-o originală sinteză?

Deloc, dar deloc întâmplător Dan Puric a ales să pună în scenă „Înşir’te mărgărite”. Dan Puric a găsit însă, resurse pentru a aduce basmul pe scena Teatrului Naţional Ion Luca Caragiale, inaugurând  astfel Sala Mare după patru ani şi jumătate de reabilitare, reconsolidare şi reconstrucţie. Dan Puric a lăsat să cadă toate măştile rolurilor pe care le-a încercat de-a lungul carierei sale şi s-a dezvăluit în toată strălucirea sa de OM. Cu răbdare, cu meticulozitate, cu atenţie, acordându-şi lui însuşi un răgaz, a căutat actori cu care să rezoneze, care să primească provocarea de a-şi recunoaşte sensibilitatea, dansatori care să nădăjduiască alături de el la bucuria fragilităţii clipei când trupul îşi aduce aminte că este un templu, a căutat metode de a aduce mai aproape de spectatori simplitatea basmului românesc. Şi a reuşit deplin.

Da, a tulburat spiritele, dar când felinarul se aprinde noaptea, răspândind lumină cu generozitate, prea puţine sunt gângăniile care se arată recunoscătoare. Câteva zile de reprezentaţii au reuşit să şlefuiască spectacolul a cărui scenografie este semnată Doina Levintza, iar fiecare dintre acestea îi motivează pe cei care fac parte din acest amestec de forţe, fie ei actori cu experienţă sau la început de drum, dansatori în toată puterea cuvântului sau la primii paşi, maşinişti, regizor, scenograf, profesor de arte marţiale, coregraf. Actorii de vârf ai Teatrului Naţional care au acceptat provocarea acestui spectacol profund românesc sunt Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu, Amalia Ciolan, Maria Dinulescu, Beatrice Rubică, Silviu Biriş, Gavril Pătru, Lari Giorgescu, Irina Cojar, Afrodita Androne, Violeta Huluba, Eduard Adam, Axel Moustache, Ovidiu Cuncea, Alexandru Hasnaş, Iuliana Moise, Oana Vânătoru, Tatiana Constantin, Erika Băieşu, Florin Roșu, Silviu Oltean. Nu putem să-i uităm pe membrii Companiei Passe Partout Dan Puric, actori amatori şi profesionişti de toate vârstele, care au creat un moment de step antologic pe scena proaspăt refăcută a Sălii Mari a Teatrului Naţional ce nu poate fi trecut cu vederea oricât de răuvoitor ai vrea să fii.

De altfel, spectacolul abundă în simboluri. Zmeul, căruia Dan Puric îi dăruieşte din lumina lui şi cu greu vei reuşi să-l uiţi, îşi duce crucea sub forma fiicei împăratului, Sorina (interpretată sensibil de Maria Dinulescu, dar şi de Beatrice Rubică), purtând-o pe umeri aşa cum Atlas ţinea pământul odinioară. Dialogul dintre Zmeu şi Făt-Frumos, interesant şi profund, un dialog între Lumină şi Întuneric şi viceversa. Regăsirea dintre Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana este poate una dintre cele mai cutremurătoare scene, căci vraja sub care respiră Ileana, aruncată de Vrăjitoare, n-o lasă să-l recunoscă pe cel care a umblat prin întreaga lume s-o găsească. Câtă deznădezde se citeşte pe chipul lui Făt-Frumos, fie că este interpretat de Lari Giorgescu, fie de Ştefan Ruxanda, atunci când nu înţelege de ce Ileana nu-l recunoaşte! Câtă forţă se ascunde în spatele scenei în care Ileana Cosânzeana, interpretată de Irina Cojar absolut impecabil, îşi frânge sufletul în mii de bucăţi, neînţelegând cine e cel care o tulbură cu insistenţele lui! Câtă strălucire dăruieşte scenei Floarea Soarelui care o roagă pe Sorina să rămână printre flori ca Zână! Şi ce frumos este reamintită IUBIREA prin sărbătoarea nunţii de la final, cu „muzică românească genială”, cum scria pe pancarta purtată de o fată superbă la sfârşitul spectacolului, cu horele româneşti care îţi ridică părul de emoţie. Da, muzica lui Gheorghe Zamfir, doina interpretată de acesta la nai, răscoleşte întreaga fiinţă a spectatorului care a uitat că a-ţi iubi ţara este un sentiment pe care nimeni nu i-l poate smulge din suflet. Doina, alt simbol românesc…

Povestea pe care o deapănă Făt-Frumos, Zmeul şi Ileana Cosânzeana celor care vor s-o asculte are o autenticitate demnă de numele pe care-l poartă. Trei fete de împărat trebuie să-l aleagă pe cel pe care-l consideră vrednic dintre peţitorii sosiţi la curte, aruncându-i un măr de aur. Voinţa părintelui avea, în acele vremuri de demult, un cuvânt hotărâtor, pe care nu aveai cum să nu-l respecţi. Dar mezina, Sorina, nu se supune, refuzând să devină nevastă, refuzând să stea lângă un bărbat pe care nu-l cunoaşte, chiar dacă acesta este curajosul Buzdugan. Înfuriat, bătrânul crai o alungă de la curte., aruncând un blestem asupra ei.  Sorina e deci nevoită să plece în lume să-şi urmeze destinul. Vrăjitoarea, mama Zmeului, îi deşvăluie destinul şi îi dă putere asupra florilor transformând-o în zână. Sorina dăruieşte mărul ei lui Făt-Frumos, care îşi povesteşte, tânguitor, peripeţiile, şi care o caută cu disperare pe care pe care Zmeul i-a răpit-o, pe Ileana Cosânzeana. Cum Făt-Frumos rămâne nepăsător în faţa gestului ei, Sorina simte pe pielea ei urmarea blestemului aruncat de propriul ei tată, cel pe care ea îl va iubi nu o răsplăteşte aidoma. Zmeul cu care se întâlneşte Sorina nu arată deloc aşa cum spuneau oamenii, nu are gheare de jivină şi nici nu suflă foc pe nări. Nu e un „balaur“. E o făptură care, nefiind spiţă împărătească, a avut parte de mult zbucium. Neliniştea lui îi dă o aură de mister, dar dezvăluie o fiinţă dornică de un ceva la care niciodată na- avut acces, IUBIREA. Basmul îşi inversează polii. Astfel, Zmeul devine, vreme de un act, puţin mai luminos, dezvăluindu-se până la suflet, în timp ce Făt-Frumos nu reuşeşte să revină la Calea lui. Biruinţa, însă, în confruntarea finală, va fi a lui Făt-Frumos. Sorina, dezrobită de puterea farmecelor Vrăjitoarei, acceptă în sfârşit iubirea lui Buzdugan. Iubirea, în pofida oricăror piedici, triumfă.

La fel ca în 1911, acum 104 ani, ceea ce ne arată că nu am evoluat deloc, au fost şi puncte de vedere diferite la reprezentaţia la care am asistat sâmbătă seara. În 1911 se spunea că „Iluziunea pe care o provoacă spectacolul este mai completă când cinematograful nu tulbură, în timpul pauzelor, visul de fantezie ce se aprinde în imaginaţia noastră după ce cortina se lasă peste lumea de feerie de pe scenă” (Flacăra, 19 noiembrie 1911) sau „Teatrului Naţional nu-i e îngăduit să-şi pună pe afiş numere de program de cinematograf (...); e nedemn şi penibil ca în acelaşi timp să auzi versuri româneşti frumoase (...) pe o scenă splendidă şi să vezi desfăşurându-se un film săltăreţ ignobil, demn de o grădină de mahala, sub pretext ca se fac puneri în scenă... à la Reinhardt” (Universul, 15 noiembrie 1911). 

Acum, în 2015, am auzit comentarii de genul „De mult n-am mai văzut o Cântarea României”, venite evident de la cei care au prins acele vremuri, sau „Mai bine ieşeam la o bere decât să mă plictisesc aici”. Dar ce poţi cere de acolo de unde nici Dumnezeu nu dă? Indiferent ce spun gurile rele, „Înşir’te mărgărite” este un spectacol complet, făcut cu talent, pasiune fără margini, viziune şi suflet. Câtă muncă se ascunde în spatele acestui spectacol e greu de explicat. Dăruirea însă este vizibilă cu ochiul liber... Oameni de cultură, actori, colegi de teatru sau nu, regizori, critici, muzicieni, balerini şi-au spus părerea cum că, pentru timpurile şi gusturile estetice actuale, feeria este greu de gustat de către public, că nimeni nu mai are timp să stea mai mult de o oră la teatru, că acestea sunt semne de naivitate şi că poezia nu mai are forţa de odinioară ca să transmită acorduri delicate, sensibile. Acestor critici li se poate răspunde pe măsură că tocmai sensibilitatea, tocmai naivitatea pe care ei o înfierează scot la lumină nevoia acută de a redeveni copii şi de a găsi răgazul de a asculta şi de a vedea o POVESTE. Tocmai readucerea acestei bucurii a jocului poate cultiva gustul metaforei pentru a regenera tradiţia. Am uitat de noi, ne-am uitat rădăcinile care altădată erau adânc înfipte în pământul românesc, a cărui magie încă pluteşte pe deasupra munţilor şi a ceea ce a mai rămas din pădurile lui. Pentru spectatorii tineri, dar şi pentru studenţii de la Teatru, această creaţie  a maestrului Dan Puric înseamnă o restituire a poeziei româneşti.

Dan Puric este un spirit aparte care ştie că e greu să fii chior în ţara orbilor, ştie că nu oricine poate pătrunde sensul gestului sublim de a reaminti de sufletul românesc tocmai prin minunata creaţie a lui Victor Eftimiu şi ştie că tocmai oamenii obişnuiţi, care încă au sufletele pure, vor aprecia la adevărata valoare acest spectacol născut din iubire. Dan Puric a adus focul pe scenă, aidoma lui Prometeu înainte vreme pe pământ, şi chiar dacă ştie că va fi pedepsit pentru gestul său, speră ca măcar o mână de oameni să înţeleagă rostul asumării Căii pe care a urmat-o, de suferinţă asumată. Dan Puric ştie că majoritatea celor care trăiesc în albul imaculat al turnurilor de fildeş habar nu au de viaţa reală, risipind-o în nimicuri, trecând pe lângă ea, otrăvind-o cu prejudecăţi şi cu ambiţii neroade, închinându-se unui singur zeu, al banilor, pândindu-se unii pe alţii şi făurindu-şi singuri temniţe.  

Dan Puric a adus din vântul depărtărilor, descătuşarea. Libertatea… Omul care aduce descătuşarea nu poate fi decât unul pentru care meşteşugul cuvintelor este unul pe care-l stăpâneşte la perfecţie. „Nu ştiu cum, dar Victor Eftimiu a făcut un basm modern fără să-l modernizeze. I-a păstrat sănătatea sufletească, inocenţa şi frumuseţea. S-a jucat. Asta mi-a plăcut teribil. M-a atras starea de joc a lui Eftimiu faţă de poveste. Într-o societate confuză în care lipsesc reperele morale, iar axul valoric este perturbat, basmul clarifică, limpezeşte. El nu poate să mintă pentru că e făcut pentru copii. Nevoia de basm o consider azi necesară pentru că lumea se urâţeşte, iar basmul e un reflex de igienă sufletească. Este un spectacol despre iubire şi forţa ei. În cetatea în care iubirea este preţuită, dictatorul nu poate face nimic. Societatea de azi fuge spre sex – care te risipeşte sufleteşte – şi nu spre Eros, adică spre împlinire personală. Iubirea e ucisă tocmai ca să poată fi manipulată cetatea. În cetatea mea, iubirea renaşte”, mărturisea Dan Puric.

Perfectă stăpânire a mijloacelor, infailibil simţ al limbii, priză la public, teatru, versuri, articole, conferinţe publice, perseverenţă, lipsa sentimentului fricii, bucuria cu care şi-au recunoscut umanitatea, credinţa cu adânci rădăcini şi mai ales iubirea de oameni sunt doar câteva dintre lucrurile care îi unesc pe Victor Eftimiu şi Dan Puric. Şi pe cuvânt dacă este puţin.

Demersul nostru jurnalistic iniţial avea un sens pozitiv, cu o uşoară undă de regret că această impresionantă desfăşurare de forţe artistice nu a fost remarcată la adevărata valoare. Un titlu schimbat ca să creeze valuri l-a denaturat însă şi regretele au fost şi mai profunde. „Înşir’te mărgărite”, varianta lui Dan Puric şi a întregului colectiv al Teatrului Naţional din Bucureşti înseamnă desprinderea de pământ şi readucerea în memorie a zborului, un efort fantastic ce se cere apreciat, o reuşită artistică demnă de secolul în care trăim. Mergeţi să vedeţi acest spectacol! Veţi înţelege că nu degeaba a prins viaţă aici şi acum, căci societatea actuală este asemănătoare curţii îngheţate în timp despre care basmul lui Eftimiu aminteşte, una a rutinei zilnice, care nu permite ieşirea de pe banda rulantă, nu dă voie naturii umane să iasă la lumină în toată frumuseţea ei. Poate că o zi obişnuită în care alegeţi să mergeţi la teatru va deveni ziua în care sufletul dumneavoastră este impulsionat să se trezească şi să ia atitudine. Cine ştie!