O doamnă care lucra la această expoziţie m-a întrebat, cu câteva zile înaintea deschiderii, dacă aş vrea să stau la standul firmei de electrocasnice Indesit, să împart prospecte şi să răspund la eventualele întrebări ale vizitatorilor, urmând să primesc pentru asta, vreme de două săptămâni, 100 de lei pe zi, sumă destul de mare pe atunci, când salariile medii variau între 800 şi 1200 de lei. Faptul că nu vorbeam italiana nu era un impediment, întrucât reprezentantul firmei ştia franceză.

A doua zi la 10 dimineaţa, la standul aflat la etajul întâi al pavilionului, i-am fost prezentat baronului D’Onofrio, care mi-a întins mâna şi o carte de vizită menţionând acest titlu nobiliar, cerându-mi însă – spre dezamăgirea mea – să nu mă adresez cu „Domnule baron”, ci cu ingegnere. M-a prevenit că el nu are de ce să stea la stand, întrucât o lege românească în vigoare interzicea importurile de bunuri de consum, categorie în care intrau atât maşinile de spălat, cât şi frigiderele Indesit. Apoi mi-a întins cheia de la dulapul aflat dincolo de o cortină de catifea din spatele standului, unde se găseau bibite e bavande, explicându-mi că în italiană primul cuvânt desemnează băuturile nealcoolice, iar al doilea pe cele alcoolice. Toate acestea se găseau într-un frigider înalt, deopotrivă cu pachete de ciocolată, pişcoturi, fructe confiate menite tratării unor eventuali musafiri (aveau să se bucure de ele câţiva dintre colegii mei de liceu). O chiuvetă cu apă curentă caldă şi rece asigura igiena.

Baronul m-a poftit să stau pe scaunul de lângă măsuţa din spatele cortinei de catifea, aşezându-se şi el după ce a scos din frigider o sticlă de Fernet Branca, apă minerală plată (o noutate pentru mine) şi un pachet de biscuiţi traşi în ciocolată. Baronul D’Onofrio părea de 54-55 de ani, vorbea impecabil franceza, avea părul vopsit şi era îmbrăcat cu eleganţă discretă. Ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, a scos din buzunar un teanc de bancnote de o sută de lei şi a numărat 14, apoi 15 – „ca să fie suma rotundă” –, după care a turnat în pahare. Ridicând paharul, a exclamat: „Salute!”, a sorbit şi m-a întrebat dacă am auzit de Fernet Branca. I-am răspuns că se găsea în toate restaurantele de lux din Bucureşti, fiind considerat un digestiv comparabil cu coniacul franţuzesc… Turnând din nou în pahare, baronul a adăugat: „Băutura asta a fost iniţial un medicament, preparat pe bază de ierburi medicinale de către un farmacist autodidact din Milano, pe nume Branca, la mijlocul secolului trecut, ajungând să fie înregistrat ca băutură alcoolică abia în jurul anului 1920”…

Când baronul D’Onofrio s-a ridicat de pe scaunul din spatele cortinei de catifea, era trecut de 12. Mi-a mai explicat câteva lucruri legate de stand, a dat să-mi întindă mâna, după care s-a răzgândit, poftindu-mă să mâncăm împreună la „Athénée Palace”, hotelul unde era cazat. Acolo, între două feluri, mi-a mărturisit admiraţia sa pentru vinurile noastre, pentru frumuseţea româncelor şi pentru surprinzătoarea calitate a serviciului de la „Athénée Palace”. Înainte să ne ridicăm de la masă, am primit de la baron o legitimaţie cu timbru sec pe care scria La Fiera italiana di Bucarest, pe care mi-a trecut numele.

A doua zi de dimineaţă, ducându-mă spre staţia autobuzului 31 de la „Dalles”, în dreptul hotelului „Union”, doi tineri se urcau într-un Fiat 124 – maşină apărută cu un an înainte în Italia, menită să înlocuiască Fiatul 1300. Întâlnindu-mi privirea cu unul dintre cei doi tineri, l-am auzit: „Ma tu non sei della fiera?”… Mă văzuseră cu o zi înainte la expoziţie, unde eram vecini, ei fiind de la Snia Viscosa; pe unul în chema – am făcut cunoştinţă – Alberto, iar pe celălalt Franco. Aveam să merg şi să mă întorc de la expoziţie cu maşina lor vreme de două săptămâni. Şi tot vreme de două săptămâni aveam să ieşim împreună după închiderea standurilor, când mai rămâneau trei-patru ore de lumină. Spre deosebire de baron, deşi italieni şi foarte tineri, Francesco şi Alberto nu erau afemeiaţi. Îi interesa să vadă, să cunoască şi mai ales să compare realităţile din ţara lor cu acelea dintr-o ţară aflată în sfera de influenţă sovietică cum era România. Nu aveau idei preconcepute şi erau cât se poate de oneşti, motiv pentru care discuţiile erau foarte interesante. Cu cei doi tineri de la Snia Viscosa am luat primele lecţii de italiană, dar şi de condus, în pădurea de la Snagov, apoi pe şosea, fiindcă mi-au spus că e ruşinos la vârsta mea să nu ştiu să conduc…

Atât lui Francesco, cât şi lui Alberto le-au plăcut Mogoşoaia, Săftica, dar mai ales pomenitul Snagov cu lacul şi stejarii săi străvârstnici, unde – îmi spuneau – dacă acesta ar fi fost în Italia, ar fi răsărit pretutindeni pe suprafaţa lui campinguri şi hoteluri, degradându-l şi risipindu-i farmecul. Cât despre mânăstirile Pasărea, Căldăruşani şi Cernica, pacea şi liniştea lor li s-au părut din alt veac.

Admiraţia faţă de Occident, mai ales în acea decadă de liberalizare, îşi avea temeiul în obiecte, muzică, filme… Acum întâlnisem oameni, doar cu câţiva ani mai mare decât mine, care gândeau liber şi nu vorbeau în două registre: când şoptit, când cu voce tare. Se manifestau şi gândeau liber. Atunci când o chelneriţă i-a adus unuia dintre noii mei prieteni o cafea diluată, acesta i-a dat-o înapoi, spunându-i: „Questo caffè fallo bere a Ceauzescu!” („Cafeaua asta dă-i-o s-o bea lui Ceauşescu”).

Expoziţia industrială italiană din 1967 a fost corelată cu un dublu spectacol de muzică uşoară şi cu o paradă a modei. Concertul de la Sala Palatului – primul dintre ele – la care am fost avea solişti de mâna întâi: Miranda Martino, Caterina Caselli, Johnny Dorelli, care îşi lansase în acel an un cântec celebru, L’Immensità, sau Jimmy Fontana, cu ochelarii săi de baga, însă pentru prietenii mei, persoana cea mai importantă venită atunci la Bucureşti era croitorul de lux Angelo Litrico, care le făcuse costume lui John Kennedy, pe când era preşedintele Statelor Unite, lui Hruşciov, liderul sovietic, lui Gamal Abdel Nasser, preşedintele Egiptului, răspunzând unui ziarist că în felul acesta cususe un steag al păcii.

În afară de „Atelier Litrico”, la parada din Sala de Marmură a Cercului Militar au luat parte trei sau patru case de modă de mâna întâi, dintre care îmi amintesc doar de „Krizia”, a cărei proprietară a explicat că numele de Krizia provine de la dialogul neterminat Kritias al lui Platon.

În ziua paradei, cu două ore înainte de începere, am urcat prin culise, ca să spun aşa, la etajul întâi al clădirii. Pe cuiere lungi atârnau zeci de veşminte de damă ce urmau să fie prezentate. Mi s-a părut că nu este nimeni în vasta încăpere până am văzut un om cu faţa smolită care părea să patineze printre acele veşminte, deşi era evident că are un defect la un picior. Se îngrijea singur până şi de cele mai mici amănunte legate de îmbrăcămintea menită paradei. Privindu-l, am avut o intuiţie care mă urmăreşte şi astăzi: aceea că nu există izbândă fără muncă. Însă nu munca-blestem, zisă şi trudă în româneşte, ci munca făcută cu plăcere, cu pasiune, chiar şi cu fantezie…

Întâlnindu-mi privirea fascinată, Angelo Litrico mi-a adresat cuvântul împingându-mi în faţa ochilor un deux-pièces definit pe o etichetă şi întrebându-mă: „Come ti pare la traduzione?”. Am îngăimat: „Buona”. A dat din cap şi m-a privit încă o dată cu ochii săi nefiresc de negri, dispărând în pădurea de veşminte, cuiere şi umeraşe.

*

De Angelo Litrico mi-am amintit de multe ori, iar după prăbuşirea comunismului am căutat să aflu ceva despre biografia sa, însă abia în anii din urmă am găsit câteva date. S-a născut la Catania în 1927 – număra 40 de ani când a fost la Bucureşti –, fiind primul copil al unei familii care a adus pe lume alţi unsprezece. A venit de tânăr la Roma, unde la mijlocul anilor ’50 şi-a deschis pe Via Veneto casa de modă „Atelier Litrico”, marea notorietate profesională aducându-i-o costumele bărbăteşti marcate de „un gusto tradizionale e raffinato”.

Angelo Litrico a fost invitat în 1957 în Uniunea Sovietică împreună cu o misiune comercială a industriei italiene de confecţii. Folosindu-se exclusiv de fotografii, fără să facă vreo probă, a reuşit să îi croiască un palton – era vreme de iarnă – liderului sovietic Nichita Sergheevici Hruşciov, care, încântat de gestul său, i-a comandat o întreagă garderobă pentru călătoria întreprinsă în Statele Unite în septembrie 1959. Garderoba cuprindea şi perechea de pantofi deveniţi faimoşi întrucât cu unul din ei Hruşciov a bătut în pupitru la o sesiune ONU din 1960, deoarece nimeni din sală nu asculta discursul delegatului sovietic.

Atunci, în 1960, ziariştii americani au fost surprinşi să vadă un şef de stat sovietic atât de elegant îmbrăcat, astfel încât i-au cerut numele croitorului său. Sosit în Statele Unite la scurt timp după aceea, Angelo Litrico s-a trezit asaltat de ziarişti. În anii care au urmat a croit costume pentru câţiva şefi de stat: John F. Kennedy, Dwight Eisenhower, Iosip Broz Tito… A murit în urma unui atac de cord, la Roma, în 1986, la vârsta de 58 de ani.

Te-ar putea interesa și: