Așa cum am făgăduit pe cristoiublog.ro de duminică, 29 iulie 2018, reproduc aici interviul acordat lui Mihai Cistelican pentru stiripesurse.ro, apărut de altfel pe acest site în 15 iulie 2018. Nu numai ca interlocutor, dar și ca un jurnalist cu 51 de ani de presă, mi-am permis să pun un titlu propriu și intertitluri. De asemenea, din motive de spațiu, am eliminat, chiar dacă nu fără strîngere de inimă, unele paragrafe.

Ion Cristoiu împlinește anul acesta 51 de ani de presă. Cu o situație financiară dificilă, ajunge student la Cluj pentru a-și face un rost în viață. Încă din 1967 începe să colaboreze cu Viața studențească. De atunci, n-a mai lăsat „pixul” jos, ajungînd să conducă și să fondeze numeroase reviste sau ziare.

- Reporter: Ați făcut 51 de ani presă (28 de ani în capitalism și 23 în comunism). Cum caracterizați această perioadă din viața dvs.?

- Ion Cristoiu: Aș putea să spun că mare lucru nu rămîne, deoarece eu nu cred că gazetăria, nici măcar la nivel de comentariu, rezistă în timp. Cine mai citește acum editorialele lui Pamfil Șeicaru[1] (el nu și le-a adunat)? Stelian Popescu[2] și le-a adunat prin 1940. Eu le-am citit și rezistă în timp – pentru cineva preocupat. Poate dacă am avea o istorie a presei sau un muzeu al presei – ceea ce nu există – aș rămâne acolo ca unul dintre jurnaliștii care au marcat ceva în istoria presei românești. Înainte de 1989 am făcut gazete. După 1989 am făcut, de asemenea, foarte multe gazete. Este o precizare foarte importantă pentru că în materie de gazetărie una e să faci, adică să construiești o gazetă, și am avut marele noroc că am construit Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii tineretului, eu am construit Secvența, eu am construit Evenimentul zilei, eu am construit Zig-Zag... Ce înseamnă asta? De la titlu pînă la structura ziarului, o gîndești tu. Alte gazete au fost preluate de mine, cum a fost Cotidianul, Azi sau televiziunea Realitatea TV – și sigur într-un fel revoluționate. Una e arhitect de gazete, și aici nu cred că există în ultimii 51 de ani arhitecți de gazete ca mine: care să conceapă, care să facă gazeta, care să adune redacția, să-i găsească un anumit conținut ziarului. După asta am condus gazete. Și asta este o profesie greu de îndeplinit pentru că poți fi un mare ziarist sau un mare reporter, dar un prost conducător de gazete. Să nu știi să conduci, să ai complexe sau să nu ai talentul de a descoperi talente. Pe lîngă asta am făcut și gazetărie chiar de teren la Viața studențească. De asemenea, am făcut, indiferent că conduceam sau nu un ziar, gazetărie în sensul că am scris sau am participat la foarte multe emisiuni. Nu numai că am participat, dar am avut și foarte multe emisiuni inventate de mine și conduse. Emisiuni în care eu am fost moderator (Omul și cartea, de exemplu). Puține sînt televiziunile în România la care să nu fi avut eu emisiuni concepute de mine. Cred că asta rămâne dacă va face cineva o istorie a presei. Cred că o să fie acolo totuși un capitol. Poate și perioada postdecembristă în istoria generală s-ar putea să fie acolo un loc dedicat presei – presa a fost o instituție importantă postdecembristă – și atunci că probabil cineva va vorbi și de Ion Cristoiu cînd va vorbi de presă.

- R.: După 51 de ani în presă ce mai poate fi breaking-news pentru dvs.?

- Ion Cristoiu: Mai sînt știri la care tresar! Nenorocirea vieții mele este că eu totuși cred că eu m-am născut gazetar. Cred că m-am născut știrist. Am o – cred că din naștere – aplecare de a tresări bucuros la citirea unei știri. Dacă ați observat și la televizor eu spun: iată o știre! Cînd mă duc în străi nătate, și fac călătorii de cunoaștere, eu am întotdeauna tableta cu mine și laptopul și accesez internetul pentru știri. La bibliotecă mă întorc din cercetare, de la Căderea Constantinopolului sau de la Stalingrad și cam la 20 de minute mă uit imediat pe site-urile de știri pentru a vedea ce a mai apărut. Nu mereu breaking-news-urile date de site-urile de știri sau televiziuni sînt de breaking-news, dar eu tresar la știre. Prin știre eu înțeleg un eveniment ieșit din comun. Știrea nu poate fi un text pe Facebook în care X din opoziție înjură puterea. Aia nu-i știre. Dacă laudă puterea e știre.

- R.: Au trecut peste 50 de ani de la publicarea primului dvs. articol. Articolul de debut (Viața studențească, XII, nr. 42, 13.XII.1967, p. 7) era unul de tip jurnal. Ce aţi simțit atunci, în acele vremuri, după ce v-ați văzut numele într-un ziar? Ați avut senzația aceasta de bucurie?

- Ion Cristoiu: Nu știu dacă mi-am pierdut-o sau nu. Dar și acum simt nevoia să verific dacă cineva a publicat ce am trimis eu. Nu mai am acea bucurie cum am avut-o și cînd am apărut la televizor, cînd consideram că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Atunci ce să le spun părinților? Ei erau la Găgești... Îi interesa pe părinți dacă eu public sau nu public... Important era că trebuie să-mi fac un rost în viață și să fiu pe cont propriu. N-am arătat nici prietenilor. Cred că totuși m-am bucurat că mi-a apărut numele și era un text mare. Un mare lucru!

- R.: Citind articole sau diverse volume scrise de dvs. am văzut că despre Nicolae Stoian – șeful Vieții studențești, în momentul în care ați debutat dvs. în presă – aveți cuvinte frumoase și spuneați că a jucat un rol-cheie în devenirea dvs. ulterioară. Ce avea el atît de special?

- Ion Cristoiu: Dvs. mi-ați adus articolul meu de debut la Viața studențească. Nu-l mai știam. Nicolae Stoian nu era un poet mare. Era un poet prolecultist, cu un anumit umor... Eu eram student în anul întîi și aveau o rubrică numită Jurnal... Eu eram obsedat la vremea aia să-mi apară semnătura. Eram la liceu și țin minte că am debutat la revista Rebus, dar nu poate fi considerată presă. Dar era boala mea de semnătură! Să-mi văd eu semnătura în prima fază! Cum eram eu obsedat să-mi apară numele undeva – atenție – am trimis un text și a ajuns la Stoian. Nu știu din ce împrejurări. Din start, Stoian a zis că ăsta are talent. E unu, Cristoiu. M-a sunat prin secretariat la facultate. Ceea ce este extraordinar. Vedeți ce înseamnă să descoperi un om?! Era ca și mine: atît de bucuros că a descoperit un talent încît a sunat el. Și mi-a zis: „domnule, știi că ai talent?” După asta a venit la Cluj să mă cunoască personal. A fost atît de pasionat de a descoperi talente încît a zis că vrea să mă vadă. Și, într-adevăr, teoretic, am intrat sub protecția lui. El avea această nebunie pe care puțini redactori-șefi o au azi. Nebunia de a fi încîntat că cineva scrie bine și e tînăr. Și eu sînt. Cînd descopăr undeva un tip care scrie bine și mai ales e tînăr îl citesc cu plăcere și l-aș angaja undeva, dacă aș putea mîine, astfel încît să-l cultiv. Și asta lipsește în presa română de azi. Personalități puternice, ajunse la o anumită glorie, care sînt fascinate de talent. Care după asta cînd găsesc un tînăr și are talent spun asta: omul are talent, e preocupat, e interesat. Din nenorocire nu prea găsim la ora actuală.

Caragiale este tipul gazetarului perfect, pentru că el nu are idoli

R.: Am găsit în Viața studențească o fotografie document cu dvs. în 1970 (din 14 ianuarie), în timp ce luați un interviu. Aceasta este, cred, prima apariție mediatică a dvs. Erați student în anul IV și aveați 22 de ani. Vă stârnește vreo emoție fotografia?

- Ion Cristoiu: Îmi stîrnește emoție. Nu știam că la 22 de ani am luat un interviu unui profesor de-al meu. Trebuie să spun în ce context era făcut. Am avut norocul că am făcut facultatea în perioada de maxim liberalism a lui Ceaușescu. Eu consider că, între 1966 și 1971, România bătea chiar primăvara de la Praga. Dovadă că am avut la istoria filosofiei pe D.D. Roșca, care pînă atunci fusese interzis. Călina Mare era profesoară de Marxism. N-ar trebui să înțelegem că la vremea respectivă un profesor de marxism era un propagandist. Marx este totuși un mare filozof și așa cum unii sînt profesori de artistotelism poți fi și de marxism. În legătură cu fotografia, totuși îmi amintesc cîte ceva. Eram șeful subredacției Vieții studențești. Șefii de subredacție din marile orașe aveau jumătate de normă. Deci eu eram deja în cîmpul muncii și eram și student. Profesoara Călina Mare îmi și preda. Era un mare lucru să iei un interviu unui profesor.

- R.: Am văzut din articolele publicate de dvs. că sînteți un mare admirator al lui I. L. Caragiale. Dați multe exemple din el. Ce ar putea învăța jurnaliștii și cititorii de la el?

- Ion Cristoiu: Mult! Noi nu avem meditații asupra presei. După părerea mea, Caragiale este în primul rînd un mare meditator asupra presei. Eu mereu dau scena din O noapte furtunoasă, cînd cei doi Jupîn Dumitrache și Ipingescu citesc ziarul. Este o scenă tipică pentru consumatorul român de presă din toate timpurile, inclusiv de acum. Ei nu citesc ca să afle. Ei citesc un ziar din care nu înțeleg nimic, dar era un ziar care le satisfăcea punctele lor de vedere cu ciocoii. Nu în ultimul rînd, Caragiale este tipul gazetarului perfect, pentru că el nu are idoli. Caragiale asta trebuie să ne învețe. Noi, jurnaliștii, nu trebuie să avem patimi. Ne uităm la ei, cum spun eu, ca la niște broaște pe masa de disecție. De asta Caragiale este genial. El n-a suportat, ca și mine, cuvintele mari. Eu nu suport cuvintele mari în amor, în viață și în politică. Avea Caragiale o luciditate uluitoare ca gazetar.

- R.: Știu că-l apreciați pe (atenție!) ziaristul Nae Ionescu pentru modul în care își începea articolele, prin prezentarea faptică a evenimentelor. Credeți că o astfel de abordare ar fi utilă astăzi, într-o presă parcă tot mai partizană?

- Ion Cristoiu: Nu numai că e partizană, dar o ia razna de la fapte. Nae Ionescu, care e un alt magistru pentu mine, avea această chestiune a faptelor. Și pe vremea lui lumea o lua razna. Pe o temă cum ar fi creșterea trandafirilor începea discuția și ajungeai că nu mai știai de unde a pornit. Se ajungea la Dumnezeu. El spunea: hai să ne întoarcem la fapte! Și la noi, în momentul de față, unii oameni încep să bată cîmpii. Nu se întorc la faptele reale și brodează.

- R.: Ce credeți că v-a făcut să rezistați în presă atîta timp, și înainte de 1989, și după? Ați avut „stomac tare” – cum se spune −?

- Ion Cristoiu: Cred că am rezistat în presă dintr-un motiv care ar explica finalul din Mitul lui Sisif. Mie mi-a plăcut mult finalul, cînd Sisif tot urcă bolovanul și iar cade. Și iar îl urcă. Și finalul lui Camus este că până la urmă important este să urci bolovanul. Nu să ajungă. Îl urci și iar cade. Și de aia și spune în final în mod genial Albert Camus: trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit. Adică pînă la urmă fericirea nu constă în apariția unui text. Fericirea constă în scrierea textului, în muncă. Și atunci, mai mult ca sigur, faptul că eu aveam o temă – de făcut un ziar, de exemplu – pentru mine era suficient că lucram și făceam ceva. Probabil că e și o moștenire de la mama această nebunie de a lucra. Și acum lucrez. Un pensionar ca mine ar trebui acum să stea în Bahamas pe litoral și să petreacă. Nu. Eu muncesc. Probabil că a venit din această nevoie de a munci. (…)

- R.: Spuneați la un moment dat că în tinerețe ați fost la o petrecere, dar v-ați plictisit. Găsind o cameră plină cu ziare le-ați citit pe toate[3]. Acela a fost momentul în care v-ați dat seama că doriți să faceți presă?

- Ion Cristoiu: Nu. Eu sînt un cititor vicios. Îmi place să citesc de dragul de a citi.

Nicolae Ceaușescu se temea de studenți

- R.: În Viața studențească, nr. 35, 15 oct. 1969, p. 9 ați scris un articol intitulat Nervi de toamnă (redat mai jos). Pe scurt era vorba de faptul că studenții din căminele de la Observator din Cluj nu aveau căldură și se făcea focul afară pentru încălzire. Cum de a trecut tocmai un astfel de articol de cenzură?

- Ion Cristoiu: Se mai admiteau astfel de articole. Nu uitați că acest articol a fost publicat în perioada de liberalism, în anul 1969. După asta, încetul cu încetul, Ceaușescu s-a neghiobizat. El ne-a dat voie să scriem astfel de articole și apoi, pe măsură ce a îmbătrânit, a devenit tot mai conservator. Un astfel de articol era mai greu de apărut în 1980.

- R.: Sorin Roșca Stănescu spunea într-un interviu în care apăreți și dvs. că la Viața studențească s-au format cei mai mari ziariști pe care-i are azi România. Ce era atît de special în acea redacție?

- Ion Cristoiu: Partidul concepea diferit publicațiile. Studenții în perioada Ceaușescu au avut un statut special. Ei au fost pentru regimul Ceaușescu, în special, o preocupare. Nu numai în sensul de infiltrare a ofițerilor de informații, dar și de a le rezolva toate problemele. Nicolae Ceaușescu se temea de studenți. Azi nu se mai teme nimeni de ei. Li se dă drept bacșiș călătorii gratuite pe calea ferată. Atunci, Ceaușescu spunea în felul următor: aici nu putem să lucrăm ca la muncitori. Și atunci, în cadrul acesta, Viața studențească era mult mai liberă decît alte publicații și se adresa studenților. De asta a fost o școală. Eu am inaugurat, țin minte, interviul imaginar. Luam opera lui Bălcescu, găseam niște citate și puneam înaintea lor niște întrebări: ce părere aveți despre patrie, de exemplu... Și acum ar fi foarte bună.

- R.: Ce a însemnat pentru dvs. plecarea la revista Teatru de la Scînteia tineretului?

- Ion Cristoiu: Horațiu Mălăele a publicat un text unde povestea despre o discuție cu Adrian Năstase despre mine, cînd se afla la guvernare. Era vorba de funcția de director la TVR. Și Năstase a avut o expresie: nu e de încredere. Eu niciodată n-am fost de încredere. În sensul să îl pui acolo și să facem ce vrem cu el. Să mă manevreze. Ca și dovadă că eu n-am ajuns niciodată la Scânteia. Deci sistemul m-a mirosit. Îl punem, e bun profesionist, dar întotdeauna trebuie să aibă pe cineva care să-l controleze că oricînd ne putem aștepta să avem o surpriză. Nu să devin anticomunist. Dar să spun: de ce să publicăm tîmpenia asta?

- R.: La Scânteia tineretului aveați o rubrică, un serial, cu propuneri pentru o posibilă istorie a literaturii române. Rubrica era extrem de curajoasă pe atunci (am înțeles de la cîțiva oameni ce au prins vremurile). Ce ați făcut cu acele articole?

- Ion Cristoiu: Acest serial care a început în Amfiteatru a fost cel mai comentat serial din istoria presei românești. Anul trecut m-a apucat un imbold, dar nu mă ține mult, să public manuscrisul de 1200 de pagini. Îl am și acum. Am adunat și ce s-a scris la vremea respectivă în presă. Rar a existat un elogiu adus unui serial. L-am strâns într-o carte care a zăcut pe la Editura Eminescu. Culmea e că deși a fost publicat în serial el n-a mai putut fi publicat în volum. E interesant și de ce. Pe de o parte, regimul Ceaușescu s-a osificat. Ce puteam publica în presă în primii ani ai lui Ceaușescu nu s-a mai putut după. Dar cu acest serial s-a întîmplat un lucru foarte interesant. În lumea literară era o bătălie la vremea respectivă. Era o lume împărțită în două: Barbu și alții, iar dincolo Manolescu, Blandiana și alții. Serialul acesta nu era din culise. Demontam mecanisme și citam, de exemplu, din Nina Cassian. A plăcut foarte mult, însă la un moment dat, s-a întîmplat un lucru. A intrat în atenția și elogiile grupării Barbu. Eu nu aveam nicio treabă. În Săptămîna spunea: iată ce scrie tînărul Ion Cristoiu și are dreptate în privința ticăloasei Nina Cassian. Și atunci cealaltă grupare a zis: ahaaa – ești cu ei −. A mai apărut și un zvon, care văd că-l întreține și Dorin Tudoran, și e o prostie: că eu scriam impus de partid. Era o idioțenie. Credeți că un om își pierde tinerețea, și am citit în Biblioteca Academiei pe frigul acela, ca să scriu că m-a pus partidul? Cînd a ajuns cartea mea la editură a intrat în această bătălie politică. Nici acum n-a putut să apară. A fost o încercare de publicare și s-au cerut referate de la puternici scriitori ai vremii, ca Ion Brad, Dumitru Ghișe sau Ion Ardelean care au întărit – cum ar veni – părțile bune. Tot nu a apărut. Și acum e la stilizat, dar nu știu de ce n-am publicat-o.

- R.: Într-o carte de memorii scrisă de Ion Brad [4] sînteți caracterizat drept un scriitor-moralist. Vă simțiți moralist?

- Ion Cristoiu: Nu cred. Sînt un scriitor ironic. Cărțile mele de proză sînt de satiră. Eu nu văd în lumea reală decît elementele de satiră. (…)

- R.: Lupta de clasă a fost prezentată puternic în presa comunistă. Istoria însă ne-a arătat ce a însemnat de fapt. Acum avem o altă luptă: anticorupție. Ce credeți că se va alege de lupta anticorupție din punct de vedere istoric (această perioadă de 10-15-20 de ani)?

- Ion Cristoiu: Aș putea să spun că sînt un specialist în lupta de clasă. România este în istoria ei, mai ales după 1944, dominată zdrobitor de cîte o luptă. A fost lupta de clasă, după ea venit lupta împotriva stalinismului, apoi lupta împotriva dominației sovietice, iar după 1989 au fost foarte multe lupte: de la cea împotriva fostei Securități pînă la cea împotriva Corupției. Eu sînt un mare adversar al ideii de luptă pentru că ea creează o atmosferă nefirească. Mecanismul e așa: lupta de clasă se ascute de la o zi la alta. La un moment dat, procurorul, activistul sau securistul termina cu dușmanul. Dar el, avînd ordin să lupte trebuia să inventeze. Așa a fost și cu lupta împotriva corupției. Transformată într-o chestiune națională, procurorii au zis, „hai să găsim corupți!”. Lupta nu se termină niciodată. Pentru că se alimentează. După părerea mea nu există nicio luptă. Corupția e un domeniu pe care îl analizăm și-l stîrpim. Erau și nevinovați, cum era Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni, pentru că trebuia neapărat. Se impuneau vieții niște teze care siluiau viața. Lupta împotriva a ceva nu aduce cu sine autostrăzi, europenizarea întregii țări, nu numai a marelor orașe, un trai mai bun. Acestea sînt aduse de construcție. Noi, românii, vom ieși la liman cînd nu vom mai lupta împotriva a nimic, ci, pur și simplu, vom construi. (…)

 

1] Conform Wikipedia Pamfil Șeicaru (n. 18 apr. 1894 – d. 21 oct. 1980) a fost un ziarist român, director al ziarului Curentul, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale. [2] Conform Wikipedia Stelian Popescu (n. 18 febr. 1875–d. 1953) a fost un jurist, om politic și ziarist român. [3] Cecilia Caragea, Dialog cu Ion Cristoiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 19. [4] Ion Brad, Dincoace de munți, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2008, p. 520.