EXCLUSIV. Autorul "Morţii domnului Lăzărescu" a explicat că motorul din spatele noului său lungmetraj a fost şi realizarea că suntem condamnaţi să trăim închişi în propriul nostru cap.

Ieri au avut loc premiera de gală a filmului care a putut fi văzut pentru prima dată la Cannes 2010, dar şi decorarea autorului său, Cristi Puiu, de către ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler. "Aurora" intră astăzi în cinematografe. Regizorul a vorbit pentru EVZ despre faptul că nu ştie ce înseamnă public, dar crede că ştie "ce înseamnă spectator (la singular!)".

EVZ: O să încep cu un exerciţiu de memorie, urmat de unul de anticipaţie. "Aurora" a avut premiera la cinci ani după "Moartea domnului Lăzărescu", în cadrul secţiunii Un certain regard de la Cannes 2010, iar premiera din România vine abia acum, la 10 luni după proiecţia de pe Croazetă. Te aşteptai ca "Lăzărescu" să aibă impactul uriaş pe care l-a avut? Cu detaşarea pe care ţi-o dă trecerea timpului, ce (mai) înseamnă pentru tine, astăzi, "Moartea domnului Lăzărescu"? Şi, apropo de aşteptări: cum ţi-ai dori să fie primit "Aurora" astăzi, în România? Cristi Puiu: Nu m-am gândit să-mi doresc ceva legat de "Aurora". În ceea ce-l priveşte pe "Lăzărescu", răspunsul e simplu: nu, nu mă aşteptam să aibă un aşa impact. Şi într-o primă fază chiar m-am bucurat de acest impact. Dar nu m-am bucurat de succesul şi de faima pe care impactul le-a generat, ci de faptul că m-am simţit acceptat, primit în comunitatea cineaştilor. Şi m-am bucurat pentru că mi-am spus că de-acum încolo voi putea să-mi fac filmele şi că nici CNC-ul, nici gurile rele nu mă vor mai putea împiedica. Dar n-a fost aşa.

Şi, gândindu-mă acum la "Lăzărescu", nu-mi vin în minte decât Fiscu şi Luminiţa, şi Anca şi Alex şi Smaranda, şi Ana şi Andreea şi Silvana şi Anita şi Cristina şi Oana şi mama Oanei, şi Adriana şi Robi, şi Mimi şi Ita şi Spahiu, şi Bobby şi Monica, şi Oleg şi Radu şi Andrei, şi Clara şi tatăl Clarei, şi Titi şi Dana şi Doru, şi maică-mea şi taică-miu, şi toţi cei care mi-au fost aproape şi m-au ajutat să fac acest film în climatul ăla de ostilitate născut în urma scandalului de la CNC.

Spre deosebire de "Lăzărescu", pe care nu l-ai însoţit prea des în ţările în care a fost arătat, cu "Aurora" ai călătorit mult, inclusiv peste Ocean. Cât de importantă a fost prezenţa ta pentru promovarea şi mai buna înţelegere a filmului? Nu am călătorit pentru că mi-am pus în minte să promovez "Aurora". Am călătorit pentru că eram şi sunt la capătul puterilor. Am călătorit pentru că mi-am spus că acum, după experienţa cu "Aurora", pot înfrunta moartea. Şi ştiu că este o prostie şi o copilărie să gândesc aşa, dar nu am ce-i face, aşa s-au întâmplat lucrurile.

Nu mă interesează promovarea filmului şi nu ştiu ce înseamnă public. Cred că ştiu ce înseamnă spectator (la singular!) şi cred că sunt un om norocos, pentru că ştiu că sunt oameni care au apucat-o pe acelaşi drum pe care eu am apucat-o. Şi ştiu asta pentru că i-am întâlnit.

Care au fost motorul principal în facerea acestui film, posibilele lui surse de inspiraţie şi, nu în ultimul rând, motivaţia lui subterană (dacă e vreuna)? Motorul, dacă se cheamă motor, a fost încăpăţânarea mea şi faptul că am realizat că suntem condamnaţi să rămânem închişi în propriul nostru cap. Dar dorindu- ne să putem ieşi. Motorul a fost frica de abisul care se cască în mintea mea atunci când închid ochii şi îmi astup urechile şi încetez să mă las păcălit de iluzia comunicării cu celălalt.

Ce ar trebui să ştie publicul înainte să intre la "Aurora"? Care e cel mai mare disconfort pe care i-l poate induce? Cred că trebuie să ştie că nimeni nu intră virgin în sala de cinematograf şi că cei mai mulţi au auzit deja fel de fel de lucruri despre "Aurora". Şi cred că ar fi bine să încerce să arunce peste bord tot balastul compus din aşteptări şi iluzii şi proiecţii mentale şi să se uite la ceea ce se întâmplă şi nu se întâmplă pe ecran. Să fie atenţi la ceea ce se spune şi la ceea ce nu se spune în film şi să-şi acorde privilegiul de a observa ceea ce aparatul de filmat nu poate observa/înregistra. Dar eu ştiu că aşa ceva este aproape imposibil. Şi ştiu că asta va duce, în cazul celor mai mulţi, la nelinişte şi disconfort.

Cât timp ai lucrat la film din momentul în care ai avut prima idee despre "Aurora" şi până la lansarea lui de la Cannes din 2010? Cât din acest timp l-ai dedicat documentării? Este, vizibil, un film extrem de documentat. Şi, mai ales, când ai avut filmul complet în minte: de la bun început sau la masa de montaj? Ştiu că ai ajuns la versiunea de trei ore pe care o putem vedea astăzi după un cut iniţial de cinci ore. Am lucrat mult la "Aurora". Şi lucram la "Aurora" şi atunci când nu lucram la "Aurora". Dar nu pot spune exact cât. Poate cinci ani. Cam doi ani a durat documentarea. Doi ani au durat toate celelalte puse laolaltă: scenariu, filmare, montaj etc. Dar filmul s-a născut la masa de montaj. Şi nu din întâmplare, ci pentru că mi-am propus să recurg la instrumentele documentarului observaţional. A fost o opţiune impusă de propria mea minte. De propria mea minte care se gândea în ce fel poate fi spusă o poveste despre care eu nu ştiu nimic.

INTERPRETARE. Cristi Puiu nu a avut alt model decât oamenii vii din jurul lui

APARATUL DE FILMAT ŞI FRAGMENTELE DE LUME

"Nu cred în povestea cu pielea personajului. Asta e o ficţiune"

Când şi de ce te-ai hotărât să joci rolul principal din "Aurora"? Ai avut vreun model proxim de regizor care să fi jucat în propriul lui film? Care au fost (dacă au fost) efectele secundare ale acestei decizii? Ai încercat tu să intri în pielea personajului sau l-ai lăsat pe el să te "locuiască"? În momentul în care am înţeles că formula tradiţională - regizorul care dirijează actorul - nu are legătură cu conceptul şi, deci, e inoperantă.

Nu am avut alt model decât oamenii vii din jurul meu.

Efectul secundar numărul unu a fost descoperirea propriilor mele limite şi a distanţei care mă separă de cei implicaţi în povestea filmului.

Nu cred în povestea cu pielea personajului. Asta este o ficţiune. Aşa cum tot ficţiune sunt şi triunghiul, şi cercul, şi punctul material. Nu, am încercat să fac ceea ce le cer şi actorilor să facă: şi-anume să fiu.

Ai vorbit cu oameni care au ucis? Dacă da, cum i-ai "privit"? La fel cum ai vrea ca publicul să-l privească pe Viorel, eroul care ucide din "Aurora"? Am vorbit, da. Şi ştiu că mă uitam la ei ca la nişte rude îndepărtate, ca la nişte mame şi taţi, ca la nişte vecini de la noi din bloc, din Ozana. Şi mă uitam cu părere de rău. Nu m-am gândit la cum aş vrea să-l privească spectatorii pe Viorel.

Dar m-am gândit că drumul către Viorelul din mintea mea e musai să mă ducă la taică-miu, care nu mai e, şi la tataia şi la mamaia, părinţii lui care nu mai sunt. Şi m-am gândit la cum s-ar uita ei la mine.

Stilul vizual al "Aurorei" este radical diferit de cel din "Moartea domnului Lăzărescu". Acolo, camera era într-o agitaţie continuă, filmările erau din mână. "Aurora" se află, însă, pe un teren mai calm, deşi tensiunea care se instalează la vizionare e comparabilă cu cea din "Lăzărescu". Prin ce altceva mai diferă abordarea pe care ai avut-o faţă de cele două filme? Aparatul de filmat îl urmăreşte pe Viorel, care îşi urmăreşte victimele. Şi aparatul de filmat se află în propriul meu cap, al celui care observă crezând că înţelege.

Iar spectatorii vor urmări ceea ce urmăreşte aparatul de filmat aflat în propriul meu cap şi, uitând de mine, vor încerca să înţeleagă şi să recompună filmul din fragmentele de lume la care eu mă uit cu ajutorul aparatului de filmat.

Şi asta este tot ce am reuşit să obţin în încercarea asta a mea de a mă apropia de viaţa care se întâmplă în exteriorul propriului meu cap. Restul e ficţiune. Şi, sigur, se poate specula la nesfârşit pe marginea "punctului de vedere".

Tehnic vorbind, care a fost pariul cel mai ambiţios al filmului? Alungarea demonului ascuns în interiorul mecanismului cinematografic. Şi nu ştiu dacă am reuşit.

ELUCIDARE

Râsul eliberator, scena de nuditate din "Aurora", dimensiunea de puzzle a filmului şi aceea de "pătrat alb pe un fond alb". Cristi Puiu a abordat toate aceste subiecte

"Aurora" pare conceput ca un puzzle, şi nu cred că divulg nimic spunând că scena finală este echivalentul ultimei piese care completează tabloul. Eşti de acord cu asta? Şi, într-o notă mai frivolă, ai "rezolvat" vreodată un puzzle? Am rezolvat, da, dar nu mă atrage. Dar îmi place Tangramul. Şi da, sunt dispus să fiu de acord cu tine atunci când spui că scena finală a filmului este echivalentul ultimei piese care completează tabloul, dar doar dacă şi tu eşti de acord cu mine atunci când spun că tabloul, odată completat, reprezintă un pătrat alb pe un fond alb.

Există în "Aurora" o controversată scenă de nuditate. Există vreun alt risc mai mare pe care să ţi-l fi luat la acest film? Sigur, riscul de-a fi eroul care cade şi, prin urmare, să cad o dată cu el. Pe lângă asta, scena de nuditate pare un sejur la Geoagiu Băi pe banii sindicatului.

În "Moartea domnului Lăzărescu", numele personajelor principale (Dante Lăzărescu, Mioara) aveau o conotaţie suplimentară. Cum stau lucrurile în "Aurora"? Şi-n "Aurora" lucrurile stau la fel, deşi altfel. Dar nu vreau să spun mai mult.

"Lăzărescu" a fost promovat, şi aici, şi în străinătate, ca o "comedie neagră". Revăzându-l la New York, acum trei ani, am fost apostrofat de publicul de lângă mine de fiecare dată când am încercat să râd. De râs se râde şi la "Aurora", unde există scene de un umor absurd absolut feroce care dezamorsează, aparent, tensiunea întregului - dovadă şi râsetele, pe undeva eliberatoare, ale publicului de la proiecţiile la care am asistat eu. Ţi-ai dorit asta? Nu îmi propun să obţin efecte, ci să mă uit la lume şi apoi, imaginând filmul, să mărturisesc despre felul în care se vede lumea asta, de la mine din cap. Şi cred că e bine dacă unii spectatori râd, pentru că şi eu cred că e, cum spui, un râs eliberator. Şi-l recunosc, pentru că şi eu am râs fără voia mea la înmormântări.

Care a fost cel mai neaşteptat compliment pe care l-ai primit despre film şi cea mai aiuritoare remarcă? La Karlovy Vary, unde filmul a primit, unanim, premiul secţiunii East of the West, majoritatea colegilor mei de juriu au fost bulversaţi să descopere că "fenomenalul actor din rolul principal" eşti chiar tu. Nu ştiu dacă e compliment, dar m-am bucurat când Luminiţa Gheorghiu, după ce a văzut filmul, mi-a spus că n-am filmat un om, ci mintea unui om. Şi m-am bucurat pentru că m-am gândit că asta înseamnă că am reuşit, totuşi, să fac o bucată de drum. Iar cea mai stranie remarcă îi aparţine unui critic francez care, vizibil contrariat, se întreba: "Trei ore doar pentru patru împuşcături!?".

"Lăzărescu" a avut, în mod evident, o dimensiune universală. Este "Aurora" un portret al României în care trăim? Nu ştiu dacă "Lăzărescu" are o dimensiune universală şi nu ştiu dacă "Aurora" este un portret al României în care trăim.

ABISUL, MONTAJUL ŞI DOCUMENTARUL

"Aparatul de filmat îl urmăreşte pe Viorel, care îşi urmăreşte victimele. Şi aparatul de filmat se află în propriul meu cap.", CRISTI PUIU, cineast

"Motorul a fost frica de abisul care se cască în mintea mea atunci când închid ochii şi îmi astup urechile şi încetez să mă las păcălit de iluzia comunicării cu celălalt.", CRISTI PUIU, cineast

"Filmul s-a născut la masa de montaj. Şi nu din întâmplare, ci pentru că mi-am propus să recurg la instrumentele documentarului.", CRISTI PUIU, cineast

<object height="390" width="480"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/H8VNGkuKzx8?fs=1&hl=ro_RO" /><param name="allowFullScreen" value="true" /><param name="allowscriptaccess" value="always" /><embed src="http://www.youtube.com/v/H8VNGkuKzx8?fs=1&hl=ro_RO" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" height="390" width="480"></embed></object>

ACŢIUNE

Un oraş, o puşcă şi un obiectiv

"Apartamentul de bloc în a cărui bucătărie un bărbat şi o femeie discută despre bunica Scufiţei Roşii, având grijă să n-o trezească pe fetiţa care doarme în camera alăturată. Remorcile abandonate pe terenul viran - aflat între casele de la marginea oraşului - din spatele cărora bărbatul pândeşte ceea ce pare a fi o familie. Oraşul pe care îl traversează acelaşi bărbat, după ce a recuperat cele două percutoare artizanale necesare armei de vânătoare pe care o are acasă. Bărbatul are 42 de ani, se numeşte Viorel şi, stăpânit de gânduri incerte, traversează oraşul de la un capăt la altul, către un obiectiv numai de el ştiut".

Acesta este sinopsisul peliculei "Aurora". Distribuţia îi include pe Clara Vodă, Constantin Diţă, Gelu Colceag, Valentin Popescu, Valeria Seciu, Catrinel Dumitrescu. În film apar şi fiica (Ileana), şi fratele cineastului protagonist Cristi Puiu, Iulian.