Interesantă însă nu e atât frecvenţa matematică, precum mecanismul de orologiu (care, oricum, „sună noaptea jumătate”), a apariţiilor lor pe scena publică, negreşit din patru-n patru ani (de asta se ocupă un departament special din cadrul Serviciilor!), cât tupeul maxim cu care aceste fantoşe ieşite din umbra ocultissimă a inexplicabilului ne iau de proşti.

Ia auziţi, de pildă, expunerea de motive ce îndreptăţeşte apariţia unei astfel de efemeride: „Noi, Federația Societatea Civilă Românească, constituită din 12 entități juridice reprezentative la nivel național care au încheiat mai multe parteneriate și protocoale de colaborare cu ONG-uri din educație, sănătate, cultură, energie, diplomație și din mediul de afaceri, reprezentând interesele a peste 3 milioane de cetățeni profund nemulțumiți de felul în care arată astăzi țara, facem apel către clasa politică să ia în considerare propunerea societății civile pentru funcția de Prim-ministru al României, în persoana domnului Călin Georgescu.”

Deci, Căliiin Georgescuuuuu! Mereu Călin Georgescu. Iarăşi Călin Georgescu. Din nou. Veşnicul prim-ministru propus de „12 entităţi juridice reprezentative la nivel naţional”, pentru că 3 milioane de oameni sunt „profund nemulţumiţi de felul în care arată astăzi ţara”.

Cine e el, ce face el, ce poate el, ce-l califică, ce-l autentifică…? Nu ştim nimic din toate astea (chiar dacă citim în wikipedia!). Ştim doar că el este Călin Georgescu şi că Federaţia Societatea Civilă Românească(??) consideră că acest domn e necesar României ca aerul…

În trecut, când boierul mergea la băi, îşi lua cu el, pe lângă tot calabalâcul îndesat în şarete, unde era pus claie peste grămadă şi întreg neamuretul gălăgios şi sclifosit – nevastă, copii, soacră, nepoţi, cumnaţi, cuscri etc. – deci, îşi lua cu el, ţinând-o mai ferit, aşa, într-o altă trăsurică, şi o duducă. Dulcică foc.

Cu bujori în obrăjori. Cu mijlocel tras prin inel. Pieptoasă şi generoasă. Ochişorii ca cicoarea şi guriţa cum e floarea („care floare-nfloare noaptea pe răcoare?”…). În fine!. Era cocota obligatorie, pe care stăpânul o prezenta tuturor, fără să clipească, drept slujnica din casă. Şi care-i era musai de trebuinţă.

„Nu-i aşa că-i frumoasă familia mea?!” – se bătea el apoi cu palmele peste pântecul rotofei ca o butie.