Trei ore libere și o ofertă de tarabă mă fac să vă scriu, astăzi, despre una dintre cărțile mele preferate: ”Pentru cine bat clopotele” de E. Hemingway.
Scotocind după ziare la chioșcul din colțul străzii mele, am dat cu ochii de un dvd cu filmul făcut după celebrul roman în 1943, cu Gary Cooper și Ingrid Bergman. Era oferit drept momeală de către o publicație, așa cum se practică: cumperi ziarul, ai și filmul la un preț bun. Am încercat să-mi amintesc ceva din film, n-am reușit și, de-odată , nu mai eram sigur dacă îl văzusem ori nu. Cum sînt un admirator entuziast al lui Hemingway, am cumpărat imediat filmul și m-am grăbit spre casă să-l văd.
Știți întrebările acelea ”ori-ori” care se pun pentru a identifica mai precis gustul cuiva, ca de pildă ”Wagner ori Verdi?”, ”Tolstoi ori Dostoievski?”, ”Platon ori Aristotel?” etc. În general, răspunsurile mele la aceste întrebări diferă în funcție de momentul în care mi se pune întrebarea. Dacă mă întrebi după ce am petrecut o seară cu ”Război și pace”, zic fără să clipesc Tolstoi, dacă mă întrebi după ce recitesc cîteva pagini de ”Idiotul” zic, pe loc și plin de convingere, Dostoievski. O întrebare de acest gen foarte des pusă, mai ales printre iubitorii literaturii americane, este ”Faulkner ori Hemingway?”. La această întrebare, de la primele contacte cu literatura celor doi și pînă azi, răspund răspicat și constant ”Hemingway” chiar dacă, pentru a răspunde, îmi ridic ochii din ”Pe patul de moarte”, cartea mea preferată de Faulkner. Mai pe românește,sînt ”un fan” Hemingway!
M-am bucurat, așadar, să văd filmul. Mi s-a părut deloc îmbătrînit, deloc datat. Personajele sînt vii și astăzi, psihologiile sînt și ele convingătoare și provocatoare, acțiunea are suspans chiar și pentru un consumator de cinema ultra-digitalizat, din acela cu oamenii aruncați în toate părțile de suflul unor explozii colosale, cu mașinării descompuse de impactul cu forțe dezlănțuite, cu focuri teribile și viituri devastatoare care se văd pe ecranul imens înspăimîntător de încet, în detaliu. Poate că jocul lui Gary Cooper e un pic demodat, dar pasiunea inocentă a lui Ingrid Bergman și talentul sclipitor al tuturor celorlalți actori fac filmul să vibreze adevărat și astăzi. De cîte ori văd un film după o carte pe care o cunosc, sînt foarte curios să văd dacă se depărtează, cumva, de carte. Mă interesează dacă acțiunea diferă, dacă dispar personaje din carte sau apar personaje noi, dacă finalul e similar ori nu, dacă miza cărții, așa cum am perceput-o eu, se regăsește și în film sau, dimpotrivă, scenaristul ori regizorul au o altă lectură decît a mea. În acest caz, filmul este fidel cărții. Periculos de fidel, aș zice, știind că cei mai leneși la citit preferă să vadă filmul și gata, bifează și cartea ca fiind citită. Filmul ”Pentru cine bat clopotele” este fidel cărții, dar nu o epuizează nici pe departe. De pildă, filmul nu poate reda energia erotică a romanului, palpabilă aproape în scenele de dragoste pe care Robert și Maria le desfășoară în aer liber, pe culmile muntelui Sierra de Guadarrama, sub cerul plin de stele. Hemingway sugerează o amploare cosmică, reiterînd teza conform căreia cu fiecare poveste de iubire lumea se recrează. Puterea acestor scene este cu atît mai mare cu cît contextul lor este unul al al morții generalizate într-un războiului teribil, redat de Hemingway cînd ”tehnic”, cînd emoțional anume pentru a-i face simțită grozăvia. Toate aceste produse ale virtuozității narative ale scriitorului nu sînt, nu au cum să fie, prezente într-un film. Dar, filmul readă foarte viu personalitatea fermă a lui Pilar, femeia urîtă și înțeleaptă, meandrele umbroase ale personalității lui Pablo, unul dintre cele mai interesante personaje secundare din istoria literaturii, după opinia mea, ca și dinamica grupului de partizani de care Robert are nevoie pentru a-și duce la începlinire misiunea.
De asemenea, filmul reușește să facă dreptate polivalenței extraordinare a romanului – ceva ce cinematograful reușește foarte rar cînd adaptează cărți importante. ”Pentru cine bat clopotele” este o invitație deschisă la meditație pe tema morții. Titlul, după cum indică Hemingway însuși,este un vers dintr-un faimos poem metafizic, care reproduce întocmai una dintre meditațiile lui John Donne, scrisă în 1624. În acest poem se spune că orice moarte de pe lume diminuează ființa oricărui om întrucîtva, pentru că o solidaritate ontologică ne leagă pe toți, așa că de cîte ori bat clopotele pentru cîte un mort în lume, ele bat și pentru mine și pentru tine și pentru toți cei pe care îi vedem vii în jur. Filmul e chiar mai atent decît cartea în a arăta că, de fapt, e greu să vorbești despre răi și buni într-un război care a ajuns o competiție irațională a atrocității. Și precizez că nu toate războaiele ajung așa, dar cel civil din Spania da, a ajuns așa.
Mulți cititori/spectatori vor fi foarte sensibili la ideologia romanului/filmului, știind taberele care au sfîșiat Spania în acel război civil și știind, mai ales, de ce parte s-a angajat Hemingway în acea luptă (aceeași cu cea a eroului său principal, un american mînat în Spania să lupte de fel de internaționalism sentimental excitat de aventură). Fără îndoială, se poate citi și ideologic acest roman, dar de vreme ce mai toată povestirea se consumă de o singură parte a acelui război n-ar fi corect, căci ideologiile au rost doar dacă se pot confrunta. Există, cum spuneam, și meditația despre iubire sub umbra morții, alături de cea despre curaj și lașitate sau de cea despre ezitare și avînt. În anii din urmă, s-au dezvoltat multe alte piste de lectură a romanului: despre raportul dintre femei și bărbați (nu doar în relația Robeto – Maria, ci mai ales în relația Pablo – Pilar), despre colaborarea dintre analfabeți și literați întru atingerea unui scop comun, despre străinul care vine să lupte pentru o cauză pe care o înțelege mai bine decît indigenii alături de care luptă, despre voluntarism și obligativitate într-o luptă etc.
Ca întotdeauna la Hemingway (și acesta este unul dintre motivele pentru care îl ador ca scriitor), aceste meditații nu sînt ale lui, ci ale cititorului. Detest scriitorii care, după cîteva pagini de epică, se opresc din povestit ca să divagheze eseistic explicîndu-mi ce ar trebui să înțeleg din ceea ce tocmai mi-au narat! Iar pe cei care se mulțumesc doar să sugereze cam ce ar trebui să înțeleg, abia îi suport. Forța fantastică a prozei lui Hemingway constă tocmai în aceea că povestirea nu se oprește niciodată, că fluidul vieții curge neîntrerupt în venele literaturii sale și că, în același timp, totul mustește de sensuri. Nu scriitorul dă vieții puzderie de sensuri, el doar povestește așa încît acestea să iasă la iveală și mintea cititorului să le poată culege, iar aceste sensuri să fie relevante pentru persoana care citește. Întoarcerea la ”Pentru cine bat clopotele”, capodoperă entuziasmantă, este oricînd recomandabilă. Chiar dacă e film.
Recomandările noastre
