Grigore Leșe este una dintre cele mai complexe personalități contemporane. Un artist și un om cu o sumedenie de fațete. Și, în mod straniu, victimă a numeroase descrieri șablonarde.

Editura Lumea Credinței a scos recent de sub tipar o carte esențială: Chipurile Umilinței. Amintiri, destăinuiri, mărturii. Grigore Leșe în dialog cu Răzvan Bucuroiu.

O carte de dialoguri al cărei principal merit este că îl determină pe Grigore Leșe „să se arate”, după cum singur spune. Adică să-și dezvăluie partea nevăzută. Oricât de frumoasă și de valoroasă este ferecătura unei icoane, adevăratul Chip se ascunde smerit în spatele metalului prețios. Este meritul lui Răzvan Bucuroiu că reușește să îndepărteze ferecătura pentru a lăsa „să se arate” chipul adevărat al lui Grigore Leșe.

Scrisă (și filmată - grație unui cod QR, cititorul poate vedea „filmul cărții) sub forma unui dialog viu, Chipurile umilinței se citește pe nerăsuflate. Anecdote savuroase, meditații profunde, revelații dureroase, portrete memorabile: toate într-o perindare de tablouri atât de vii încât dau să iasă din carte.

Iată de exemplu cum relatează Grigore Leșe revenirea sa la muzica tradițională, ca student bătrân (37 de ani) la fagot, la Academia de Muzică din Cluj:

„Și totuși cum te-ai recentrat pe circuitul muzicilor tradiționale?

Uite cum a fost: primul recital de culturi tradiționale din istoria Academiei eu l-am susținut. M-am dus la Marc Aurel, pe atunci el era decan, și i-am zis: «Domnu’ Marc, vreau și eu să dau un recital de muzică tradițională». Marc Aurel a fost de acord cu propunerea mea, recitalul a fost susținut și de Direcția de Cultură a Județului Cluj.

Scriitorul Radu Săplăcan a venit cu propunerea la directorul direcției de Cultură, Petru Poantă. Iar eu, timp de trei săptămâni, nu m-am spălat, nu am schimbat hainele de pe mine, ajunsesem aurolacul numărul 1 din Cluj. Ce făceam eu? Hoream pe străzi și ziua, și noaptea.

Ajung în ziua recitalului. Toți strigau furioși: «Rupeți afișele!». Studenții îmi puneau somnifere în bere, să mă «trezesc», Doamne sfinte! Pe de o parte, le părea bine că nu pot da recitalul, dar erau și unii supărați pe mine, mâhniți de ce se întâmpla.

Eu eram «La Buldon», așa îi zicea crâșmei ăsteia, și mai rămăseseră cam patruzeci de minute până la recital. Recitalul urma să aibă loc în Sala Studio.

Și îl întreb pe barman: «Cât e ceasul?» «Și douăzeci.» Zic: «Emil, mai dă-mi cincizeci de vodcă.» «Grigore, nu-ți mai dau, că ai recital.» «Nu-mi dai? Eu oricum beau.» Am mai băut, s-a făcut fără douăzeci. Zic: «Emil, încă o sută!» - pe cuvânt de onoare dacă nu a fost așa! Și am vrut să mai beau. Și-mi zice bietul om, cu inima frântă: «Nici nu te mai duce, Grigore, că au rupt studenții afișele, te duci acolo să râdă lumea de tine».

Și am pornit din crâșmă la recital, cu hainele murdare de trei săptămâni pe mine, nu tu bărbierit, aranjat cât de cât, nimic.

Când am intrat pe poarta Academiei, oamenii se grăbeau să ajungă la recital, dar unii profesori și portarul s-au făcut că nu mă cunosc.

Am apărut la Sala Studio chiar pe unde se intra în scenă și a venit sărmanul decan Marc Aurel la mine și mi-a zis: «Grigore, poți ține recitalul?» Și eu am zis: «Da». «Bine, Grigore» - dar s-a întors cu lacrimi în ochi și a plecat. Era distrus bietul om…

S-a dus în sală, au venit și profesorii, și-au ocupat toți locurile. Sala era plină ochi, pregătiți cu toții să vadă «comedia», da…

Iar eu m-am prezentat umil. Era o masă acolo cu un scaun. Am început eu să îi spun celui de la lumini cum să regleze spotul mai bine, cum să aprindă lumina, ca să pot vedea oamenii și ei să mă vadă pe mine.

Așa a început și, pe măsură ce cântam, în sală se așternea o liniște de mormânt. Nu le venea să creadă!

Am cântat două ore și jumătate! M-au aplaudat frenetic. În sală era preotul Gherghel, student și el, venit de la Alba Iulia. L-am invitat atunci pe părintele să vină pe scenă lângă mine.

Aveam un pahar – de data aceasta era cu apă. Și am zis: «Părinte, ia paharul și spune-le oamenilor din sală ce beau eu». Omului i-a fost frică să guste, dacă m-a văzut tot așa cum eram în zilele acelea, că nu știa dacă e apă sau alcool…

A luat paharul și l-a dus încet, așa, la buze și a zis: «Apă». Zic: «Este prima probă! A doua: soția mea este în sală?». Nu era. «Nu-i nici o problemă».

La ieșire mă aștepta decanul Marc Aurel: «Grigore, de astăzi poți să faci ce vrei în Academie! A fost un recital senzațional.»

Cu ce aveam pe inimă! Cred că a fost cel mai frumos recital al meu. Oamenii, profesorii mi-au recunoscut atunci valoarea. Am susținut atunci recitalul și am zis: «Femeia mea la recital n-a venit; mă povestesc oamenii; le este rușine cu mine.» Zic: «Plec din Cluj!» Și am plecat. Am simțit că trebuie să schimb locul și oamenii.

(…)

Îmi aduc aminte de iarna din 1993: ningea și eu cântam singur, și făceam urme pe zăpadă, și mă uitam la urme în spate, și cântam. Oamenii ieșeau la balcoane și aplaudau. Când urcam Dealul Feleacului eram singur. Intram în cămin cântând și aveam viața mea.

Știu că am dormit o dată în zăpadă. Mă acoperea zăpada cu totul și studenții treceau pe lângă mine, că atunci îi chemase profesorul să studieze. Mă acoperea zăpada așa, eu stăteam nemișcat, și deodată pfff!, suflam cât puteam. Și zăpada sărea în sus, ca un jet… Și oamenii se speriau și ziceau: «Ăsta e Leșe». Eu iarăși stăteam, apoi iarăși: pfff! Și făceam jocul ăsta cât vream eu.”

Pentru că toți cei care urmăresc aparițiile lui Grigore Leșe trebuie să îl fi auzit vorbind despre „horitul din grumaz”, iată cum explică îl explică el acest fel de a cânta:

„Grumazul horitorului este viu. Cloncăne – înseamnă viață. Este ca un arbore care are rădăcinile înfipte-n trup. Prin grumaz, horitorul își ia vigoarea creatoare pe care o dezvăluie oamenilor, este locul de întâlnire a mai multe înnodături. El ocrotește. Sunt nodozități pe care urcă duhul ce-și ia vlaga din trup. Este focarul vieții, drumul vibrațiilor guturale din adâncimea lui. Spre grumaz urcă un mănunchi de vene, ca niște ramuri înflorite. Fructul lor e glasul. Prin grumaz se arată viața, se retrage și se stinge.”

Este dificil să alegi doar câteva fragmente din această carte, repet, esențială. În fapt, o călătorie inițiatică pe Drumul lui Leșe. Mă opresc totuși, în încheierea acestei recenzii, prea sărace, la următorul pasaj:

„Pentru că a venit vorba, indirect, pot spune așa: Centenarul, sub toate aspectele lui festive, a fost de o jale incomensurabilă. Rușine!

Nu au înțeles nimic. Eu sunt fericit în momente din acestea, știi de ce? Pentru că ei nu mă văd, iar eu pot să mă arăt de câte ori vreau și cum vreau eu. Și amân arătarea și, pe zi ce trece, sunt mai puternic.

Domnule, nu mă vedeți? Foarte bine, la un moment dat o să mă vedeți. Dar la un moment dat o să forțez eu să mă vedeți! Iar pentru asta trebuie să mă ancorez într-o altă cultură, trebuie să mă duc să discut cu alți oameni…

Am întâlnit atâția oameni în lume, dirijori, compozitori, soliști… Și de fiecare dată îmi amintesc de România mea, cea de acasă: oamenii aceștia nu se pricep la asta; atunci mai stau, mai aștept puțin. Și atunci când spun asta, știu ce spun. Cum zice și Moise către Dumnezeu: «Tu cine ești?» Iar Dumnezeu îi răspunde: «Eu sunt Cel ce sunt».

Dar tu, Grigore Leșe, tu cine ești? Cine ești tu, Leșe Grigore, de poți să spui că știi cine ești? Și eu zic așa aici, așa mă arăt eu: stăpânit, cumpătat, când orgolios, când simplu, câteodată risipitor și invidios – așa mă caracterizez, am puterea aceasta să spun despre mine cum sunt.

Eu am avut cei șapte ani de acasă, că străbunicii mei au avut grijă de asta, adică m-au crescut în rost, în rânduială.

Atunci când ai gândurile ascunse, mi-am făcut urmă și am pornit pe drumul fără capăt să caut scânteia dătătoare de mândrețe. N-am găsit-o încă.

Cumsecădenie și adevăr, fără trufii și orgolii oarbe. Nu întotdeauna am ales bine – da, poate nu am ales bine să vin la București, poate nu mi-am ales bine femeia când m-am căsătorit, poate nu mi-am ales bine iubitele, dar nu eu trebuie să judec asta.

Eu trebuie să mă smeresc acum, nu am încotro! Am mai zis odată: nu întotdeauna am fost liber să aleg, nu am putut alege. Am încurcat drumurile. Oricine poate încurca drumurile, de aceea și emisiunea mea se cheamă Drumul lui Leșe.

Și eu le spun totdeauna invitaților, dar și publicului meu: «Acum ați sosit pe drumul lui Leșe. Vreți să veniți, bine. Dacă nu, e treaba voastră.» Eu vă ofer șansa asta, calea, dar și cărarea, pentru că le-am parcurs pe amândouă. Căile, cărările – a nu se confunda calea cu cărarea. Este o vorbă, zice: nu da drumul pe  cărare.

Eu am umblat și pe căi, și pe drumuri, și pe cărări. Așa!”