Nicolae Ceaușescu a condus România din 1965 până în 1989.

După ce a pierdut puterea, a mai trăit doar trei zile. Nu mă număr printre cei care îl regretă sau care îi deplâng soarta pecetluită în ziua de Crăciun. Teoria mea e simplă și poate cinică, Ceaușescu nu credea în Crăciun. Și nici cei care l-au omorât.

A avut realizări, dar toate au fost făcute cu un dispreț total față de oamenii pe care îi conducea cu o mână de fier, prin teroare.

Lipsurile de tot felul și umilința ne-au marcat viețile, iar muzica incultă a laudelor dezgustătoare a acompaniat până-n ultimul moment oroarea pe care am trăit-o.

Totuși, nu pot să nu recunosc faptul că acum, la 31 de ani de la schimbarea sa, cei 25 de ani cât a fost unicul mânuitor al manetelor Puterii în România ne-au marcat îndeajuns ca să îl invocăm și astăzi.

Cel mai recent moment a fost cel al lipsei de căldură și apă caldă în București. ”Ca pe vremea lui Ceaușescu” a fost ”refrenul” primelor zile de frig în Bucureștiul anului 2020. Și oamenii aveau dreptate când evocau amintirea zilelor și, mai ale, nopților în care îți vedeai răsuflarea în sufragerie.

Amintirea acelor ani nu e asociată doar cu urâțenia vieții de zi cu zi din ”Epoca de Aur”. Din păcate, aș adăuga eu. Nostalgicii se simt tot mai puternic, cu cât România eșuează tot mai lamentabil în sport, în industria grea, în construirea infrastructurii.

Nu e locul într-o notă de presă de toate amănuntele revenirii tot mai agresive a lui Nicolae Ceaușescu în actualitate și a multor teme corelate cu numele său, marxism, omul nou.

Nostalgia românului care compară imaginea mult înflorită a ”conducătorului suprem” în lume cu felul în care se poartă conducătorii actuali cu partenerii externi, ideile infestate de egalitarismul socialist venite agresiv din Occidentul pe care parcă nu îl mai recunoaștem după ce am tânjit către el câteva decenii, restricțiile generalizate.

Multe sunt motivele pentru care ”pe vremea lui Ceaușescu” se aude în anii 2020 mult mai des decât în primii ani de după căderea lui.