Colin Powell spunea, odată, că, o campanie electorală îi aminteşte de dansul elefanţilor, de altădată. Kipling a scris o istorie despre dansul elefanților.
Periodic, la interval de mai mulţi ani de zile, marea turmă de elefanţi se strângea undeva, în junglă, într-un loc secret şi misterios, aproape niciodată ştiut de oameni. Legenda spune că în jungla tainică masivii masculi ai turmei încep un „dans” aproape ritual. În rânduri strânse păşesc ritmic şi apăsat, bătătorind şi strivind totul în cale.
Din când în când se opresc cu toţii brusc, ca să se legene şi să se odihnească câteva momente. Bubuitul paşilor pahidermelor, mormăitul ca şi momentele de tăcere, dar şi trâmbiţele lor alcătuiesc o melodie ciudată şi tainică care te înfioară dar te şi atrage. Jungla tace intimidată, toate animalele se ascund. Puternicii elefanţi, după circa două-trei ore de "dans", alcătuiesc o poiană perfect bătătorită cu raza de 70-80 de metri. Apoi începe întrecerea pentru desemnarea celor patru masculi conducători ai turmei.
Un fel de turnir eliminatoriu. Animalele au un fair-play ce poate să fie de exemplu oamenilor. Cei învinşi recunosc imediat subordonarea prin aplecarea pe piciorele din faţă şi apoi pornesc spre rândul spectatorilor formaţi din femele şi masculi tineri. Uneori se mai frânge câte un colţ din preţiosul fildeş, dar niciodată un elefant nu a fost rănit mortal. Când în mijlocul poienii mai rămân doar câţva elefanţi, de obicei patru, cea mai în vârstă femelă, mama turmei, începe să trâmbiţeze puternic, urmată de toţi "spectatorii" și oprește întrecerea. Oare ştiu elefanţii să numere până la patru? Conducătorii apără şi păzesc turma. Sunt ultimii care se adapă la râu. Sunt primii în înfruntările cu animalele de pradă. Aceştia sunt liderii.
Recomandările noastre
