Presa internațională a comentat la unison că asistența prezentă la Adunarea Generală de la New York a râs de Donald Trump. Despre restul a tăcut.

Un editorial de Henri Temple pentru Causeur.

În fața Adunării Generale a ONU, marți 25 septembrie, discursurile au fost din mai multe puncte de vedere excepționale. Secretarul General Antonio Guterres, căruia i se cunoaște foarte bine înclinația doctrinară, a deschis dezbaterile într-un mod foarte polemic, ceea ce este contrar funcției sale.

Dacă discursurile șefilor de stat au fost atât de ieșite din comun, acest lucru nu se datorează calităților lor intelectuale, ci faptului că au scos la lumina zilei totalitatea clivajelor care străbat planeta.

Clivaje politice (față de Venezuela socialistă), geopolitice și religioase (față de Iran), ecologiste (tentativa Franței de a izola Statele Unite), militare și economico-politice.

Pe terenul economiei, încă o dată, conflictul a fost perfect conturat între multilateralism și... restul, uneori numit bilateralism, unilateralism, patrotism, naționalism (fără a uita termenii recurenți „autarhism” și „izolaționism”).

Faptul că conflictul ideologic a fost atât de clar conturat nu înseamnă și că a fost bine expus și dezbătut. Eterna „reductio ad Hitlerum” care însoțește orice discurs împotriva protecționismului nu va fi niciodată suficientă să înlocuiască o dezbatere autentică privind ideea de protejare a unui sistem național economic și social.

Din acest punct de vedere, nu putem fi decât frustrați de prestația lui Emmanuel Macron. Faptul că atâția oratori și-au pierdut calmul în legătură cu acest subiect dezvăluie o impotență intelectuală care ar trebui să suscite recursul la analize și dezbateri cu adevărat intelectuale.

Faimoasa frază: „Filosofia protecționismului este filosofia războiului”, a lui Ludwig van Mises, trebuie pusă în contextul în care a fost rostită, adică între cele două războaie.

În definitiv, toate acestea ar trebui să ducă la redefinirea economiei prin funcția sa.

De partea lui, Donald Trump a împărțit bile albe aliaților (Polonia, Israel și, cu toate riscurile, chiar Coreei de Nord) și bile negre inamicilor (Iran, Venezuela și cele două milioane de refugiați ai săi, pentru care a cerut pe bună dreptate intervenția ONU).

El a reafirmat atașamentul administrației sale pentru doctrina Monroe, care plasează cele două Americi în zona de influență a Statelor Unite și care în același timp înseamnă că acestea nu se vor amesteca în afacerile europene sau ale restului lumii: omițând totuși să precizeze că înțelege această doctrină în lumina „corolarului Roosevelt”, adică rezervându-și dreptul de a interveni peste tot unde interesele Washigtonului sunt amenințate.

Discursul nervos al lui Emmanuel Macron a fost lipsit de fond și de realism. Fraza „să nu mai semnăm acorduri comerciale cu puterile care nu respectă acordul de la Paris” a părut o capricioasă și veleitară mărturie de neputință.

Vizibil deranjat de problema imigrației, atât de explozivă în Franța, în timp ce președintele american, fidel ideilor sale, declarase că nu dorește să supună voința democratică a poporului american unor instanțe externe, Emmanuel Macron a dat niște explicații încurcate privind incidentul Aquarius. Apoi a adăugat câteva vechi clișee despre sănătate, școlarizare, egalitatea de gen, ca soluții pentru valul de imigrație.

Din păcate, din aceste dezbateri fundamentale, majoritatea presei nu a reținut decât râsetele audienței când Donald Trump, aflat în campanie electorală, s-a autopromovat.