În ultimele două zile structura geopolitică a lumii pare a se fi schimbat. Totalitatea acordurilor internaționale și odată cu acestea totalitatea angajamentelor asumate prin Acordul Final de la Helsinki din anul 1975 par a nu mai avea astăzi nicio valoare. De fapt o foarte veche întrebare – dreptul forței sau forța dreptului? – pare să bântuie din nou conștiința publică. În aceste două zile nu am putut decât să ne întrebăm aceia dintre noi care mai avem o idee despre regulile de funcționare ale acestei lumi, oare unde ne aflăm, ce ni se întâmplă, încotro ne ducem. Ar trebui de fapt să ne întrebăm câte dintre lucrurile care par a se întâmpla cu adevărat astăzi sunt realitate și câte dintre acestea sunt numai o iluzie.
De fapt mie mi se pare că, chiar și în ziua convorbirii telefonice dintre Donald Trump și Vladimir Putin multe dintre informațiile publice vehiculate nu au fost confirmate nici de către declarația de presă a președintelui Trump nici de către atitudinile, acțiunile și luările de poziție ale unor înalți funcționari ai administrației sale. Argumentul cel mai elocvent în acest sens mi se pare faptul că în momentul în care senzația pe care media globală o transmitea era că cei doi se înțeleseseră deja, administrația americană și-a trimis secretarul Trezoreriei la Kiev pentru a negocia cu Zelenski un acord extrem de avantajos, construit între cele două părți în jurul impresionantelor resurse naturale pe care Ucraina le are.
Dar pentru mine care mi-am petrecut cinci ani ca membru al Parlamentului European și care mai știu câte ceva despre felul în care funcționează birocrația europeană sau despre felul în care se iau deciziile la Bruxelles, întrebarea astăzi este alta – ce face Uniunea Europeană, ce fac liderii europeni și ce fac membrii Consiliului European - șefii de stat și de guvern ai celor 27 de state membre. De fapt problema constituirii unei armate europene, pe care de foarte multă vreme o susține Franța prin persona președintelui Macron a constituit un subiect permanent de dezbatere. Argumentul cel mai utilizat era acela că în condițiile constituirii unei alte forțe de apărare, aceasta ar risca să ducă la dezintegrarea NATO. Înțelegem cu toții că nu este așa, dar oricum ar fi Europa se află în fața unei provocări fără precedent. Europa are urgentă nevoie de o forță de apărare proprie așa cum par a fi înțeles deja mulți dintre liderii europeni.
Există o veche zicere care spune că cei care nu-și cunosc istoria sunt obligați să o repete. Din această perspectivă vreau să atrag atenția asupra a două momente: foarte vehiculatul zilele acestea eveniment de la Munich din 1938, atunci când Neville Chamberlain, primul ministru al Marii Britanii credea că cedându-i lui Hitler Zona Sudetă - o parte importantă a Cehoslovaciei va instala pe continent pacea de lungă durată și al doilea așa cum o spuneam și într-o întâlnire a reprezentanților Parlamentului European cu reprezentanți ai Congresului American la Washington, Statele Unite au reușit în două rânduri evitând intrarea într-un război să fie obligați să intre mult mai târziu cu mult mai multe pagube umane și materiale (în Primul și în cel de Al II-lea Război Mondial).
Pacea trebuie instaurată cât mai repede, dar în așa fel încât echilibrul planetar și principiile dreptului internațional să nu fie încălcate.
Pe de altă parte este absolut obligatorie o creștere a contribuțiilor pentru înarmare ale taților membre, inclusiv a Statelor Unite, așa cum propune astăzi președintele Donald Trump.
