În studenție, a improvizat pentru mine un manual, „Cum să cerșim” de V. Țandură (mi-aduc aminte că și eu i-am compus în replică un poem cu titlul „La mormântul lui Arion Pumnul”).

Manualul de cerşit mi-a dat ideea să-l rog pe George să se deghizeze în cerşetor, ca să-mi ofere prilejul să o impresionez pe iubita mea de atunci (acum – soţia mea) printr-un gest generos. Zis şi făcut. George nu s-a deghizat, dar şi-a răsucit în aşa fel mâinile şi picioarele şi şi-a compus o figură atât de tâmpă încă aproape că nu l-am recunoscut nici eu. Astfel reconstruit s-a postat la colţul Universităţii. Când am trecut pe lângă el cu Domniţa, am scos din buzunar 200 de lei (banii mei de cheltuială pe o lună) şi i-am oferit magnanim. El a mormăit, cu gura lui strâmbă, ceva de genul „Mulţumesc, şefule!”.


FOTO: George Arion 



Ideea mea s-a dovedit a fi cu totul neinspirată. Domniţa a rămas cu impresia că sunt un risipitor, iar George… nu mi-a restituit banii nici până în ziua de azi.

Mergând, cu mine, la Cimitirul „Bellu”, George Arion mi-a arătat cripta poetului Ion Barbu și a exclamat: „Niciodată n-a fost Ion Barbu mai criptic!”

Altădată, mi-a făcut o epigramă (care mi se potrivește și azi):

„În viaţa lui terestră nu este taciturn,

Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel,

El tuturora pare că-i tras ca prin inel.

O scurtă completare – inelul lui Saturn.”

Multe dintre replicile lui au rămas celebre. La un seminar de marxism-leninism, întrebat ce subiect propune pentru o dezbatere, a răspuns. „General și particular în gândirea generalilor și particularilor”. La alt seminar, de latină, s-a dus, cu o frunză de viță de vie în mână, la catedră și i-a spus frumoasei asistente Elena Morogan: „V-a căzut frunza!”

Încercam să-l tachinez și eu, dar aproape niciodată nu reușeam să-l înving. Într-o vacanță de iarnă am fost cu el și alți colegi (predominau numeric colegele) la o cabană în munți. În zori, în timp ce el dormea, m-am chinuit timp de două-trei ore să sap în zăpadă, pe versantul unui munte, cu litere înalte de doi metri, ca să se vadă de departe, două cuvinte: „ARION PROSTUL”. Când s-a trezit, încă somnoros, a dărâmat cu o replică, în câteva secunde, toată munca mea: „Îți mulțumesc, Alex, că ne-ai semnat pe amândoi!”

Pe vremea când simula, din bravadă, că este un mare băutor (deși n-a fost niciodată), m-a anunțat că face parte din „comisia antidoping”. „Da?!”, m-am mirat eu, „cu ce atribuții?” Mi-a explicat: „Cum văd un dop, cum îl scot”.

Primul lui roman, „Atac în bibliotecă”, prin care avea să-l facă celebru pe un personaj, ziaristul și detectivul Andrei Mladin, mi l-a citit în manuscris, la el acasă, de la prima la ultima lui pagină. Pe tot parcursul lecturii mă examina atent, îngrijorat că aș putea adormi. Cartea era captivantă, dar, chiar să nu fi fost, nu aș fi avut cum să adorm pentru că studiam cu privirea, contrariat, câteva urme de pași de pe… tavan. Nu m-am mai putut abține și l-am întrebat ce e cu acele urme. George Arion mi-a mărturisit, calm, că în nopțile în care are insomnii se mai plimbă și pe tavan, camera fiind prea mică. Timp de o secundă l-am… crezut și am sărit îngrozit din fotoliu. Am aflat ulterior că își înmuiase pantofii în noroi și imprimase urmele pe tavan, tocmai în vederea venirii mele în vizită.

Tot George Arion este (cred) singurul om din lume care a vorbit cu o uşă de autobuz. Eram studenţi amândoi şi călătoream cu un autobuz gol, când în spatele prietenului meu dispozitivul pneumatic de deschidere a uşii a scos un sunet foarte asemănător cu o întrebare spusă în şoaptă:

– Cât de ceasul?

George, politicos, şi-a consultat ceasul şi a spus:

– Şase.

Prietenul meu a călătorit, la un moment dat, în acelaşi avion cu Ion Iliescu (pe care îl critica nemilos în rubrica sa cu un titlu foarte inspirat, din „Flacăra”: „Viaţa sub un preşedinte de regat”). Acolo, în avion, la mii de metri înălţime, i-a dat lui Ion Iliescu o carte cu următoarea dedicaţie: „D-lui Ion Iliescu, în singura împrejurare în care n-aş striga pentru nimic în lume «Jos Iliescu!»”.

Te-ar putea interesa și: