Imaginile cu avocata Laura Voicu, cea care o apără pe Alina Bica, scoasă în cătușe pe poarta DNA, mi-a amintit de reținerea lui Mugur Ciuvică, de acum 13 ani.
Generațiile de procurori sunt altele, procedura – cel puțin în cazurile acestea – pare a fi aceeași. Și Ciuvică și avocata Voicu au fost ridicați de pe stradă, ca borfașii, fără o citare prealabilă, lucru care a suscitat reacții negative la adresa procurorilor și în 2002, anul încătușării lui Ciuvică, și acum, când Laura Voicu a fost luată fără explicații și dusă la sediul DNA.
Lucrurile sunt mai nuanțate astăzi, când procurorii sunt obligați prin lege să ofere explicații publice și când românii au învățat, vrând-nevrând, mersul justiției. Noianul de dosare instrumentat de DNA și prezentat de presă aproape zilnic i-a obișnuit pe cititori și telespectatori cu etapele fiecărui proces. Știu că fiecare dosar al procurorilor trebuie să aibă un probatoriu solid și așteaptă ca ancheta să se termine într-un timp scurt (câteva luni), nu așa cum se proceda în urmă cu ceva timp, când dura un an-doi până când inculpatul ajungea în fața instanței de judecată. În cazurile de răsunet, cum a fost cel al lui Mugur Ciuvică, și când noi, jurnaliștii, am luat poziție față de modul în care s-a produs săltarea lui de pe stradă, din ordinul lui Adrian Năstase, procurorii n-au oferit explicații, dar au dat înapoi în fața presiunii presei și a politicienilor din Opoziție.
Acum, procurorii anti-corupție, când decid reținerea și cer măsura arestării preventive, spun că se impune această masură excepțională pentru că inculpatul are o atitudine necooperantă, ostilă și există indicii că ar ascunde probe și că ar influența martorii dacă e lăsat în libertate. Este și cazul vocalei avocate a Alinei Bica, a cărei reținere a fost percepută ca fiind asemănătoare cu metodele Miliției și Securității din anii ’50. Pentru acest exces de zel, ca procedură, în opinia mea și a multora, nu există explicație care să stea în picioare.
Ce au însă în comun cele două cazuri, al lui Mugur Ciuvică și al Laurei Voicu? Sub nicio formă, în ultimul nu se mai poate vorbi de presiune politică! Ca să înțelegeți atitudinea anchetatorilor, și din 2002 și din 2015, trebuie să facem o incursiune în trecut.
Politica românească mustea de corupție și în 2002. La jumătatea lunii ianuarie, aproape toate redacțiile ziarelor din București au primit pe e-mail un gen de raport, intitulat ”Armaghedon II”. Erau acuzați de corupție și de afaceri oneroase lideri ai PSD, în frunte cu premierul Adrian Năstase. Cei acuzați au sărit în aer. Ministerul de Interne și Parchetul au fost somați să descopere autorul. Scandalul a pornit într-o vineri seară, 18 ianurie 2002, când Mugur Ciuvică, fost șef de cabinet al președintelui Emil Constantinescu, a fost oprit pe stradă de un grup de polițiști, culcat la pământ și încătușat când s-a opus ducerii cu forța la Parchet. Anchetarea lui a durat până după miezul-nopții și, probabil, doar prezența presei în fața instituției a făcut ca procurorii să-l lase în libertate. A fost arestat doar cel care a transmis textul Armaghedonului, Ovidiu Iane. Fusese descoperit de niște ofițeri de la celebra unitate ”Doi ș’ un sfert”. A doua zi, sâmbătă, la Parchetul General s-a ținut o conferință de presă în care ni s-a comunicat că Ciuvică este acuzat de instigare la transmiterea de informații false și că i s-a interzis să părăsească Bucureștiul 30 de zile.
Mugur Ciuvică a declarat că toate învinuirile nu sunt adevărate și că el nare nici o legatură cu „Armagedon II”. A precizat că nu îl miră nici declarația prietenului său Iane, care indicase că primise textul de la Ciuvică, pentru că e convins că asupra lui s-au făcut presiuni. Procurorii au susținut că au probe materiale și că Ciuvică minte.
Același lucru îl susțin și procurorii de acum, în cazul avocatei Laura Voicu. O acuză că, într-o altă cauză decât cea a Alinei Bica, a mințit cu privire la calitatea oficială a unui avocat stagiar, delegat de ea, și că acest lucru le pune în pericol ancheta. Legea le permite să ceară arestarea și pentru o astfel de atitudine împănată de minciuni. O luptă până la urmă firească, în care arbitru poate fi doar judecătorul.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
