La începutul anilor '50, Războiul Rece a declanșat o cursă a înarmărilor, iar sovieticii au încercat să le ia fața americanilor cu un dispozitiv nuclear ce s-a dovedit a fi un eșec.

Începând din anul 1950, atât NATO, cât și doctrina Pactului de la Varșovia s-au concentrat pe utilizarea armelor nucleare tactice. Sovieticii au continuat să dezvolte rachete nucleare pentru artilerie, pentru ca ulterior, obuzele să fie proiectate cu focoase miniaturizate. Pentru ca proiectilele să se încadreze în calibrele standardului sovietic de 152 de mm. și de 203 mm.

Cursă între SUA și URSS pentru fabricarea armelor nucleare

De partea cealaltă a Războiului Rece, Statele Unite ale Americii (SUA) au produs obuze nucleare în calibrele de 155 mm și 203 mm, după abandonarea tunului M65 de 260 mm, conform siteului nationalinterest.org.

La acea vreme, din cauza conflictului mocnit dintre cele două superputeri, SUA și Uniunea Sovietică, armele nucleare erau percepute și ca un instrument tactic, dar și ca unul strategic. De ambele părți s-au dezvoltat o mulțime de astfel de arme. De la mica pușcă nucleară, fără recul, Davy Crockett, până la tunul atomic M65.

Povestea a început în anul 1954

Sovieticii s-au axat pe obuzele atomice și chiar mortiere. Cea mai impresionantă dintre aceste arme a fost masiva -  406mm 2A3 -  „Kondensator”. Dar, în cele din urmă, această piesă s-a dovedit a fi un mare eșec. De ce a produs Uniunea Sovietică acești „elefanți albi”, imposibil de manevrat în luptă? De ce calibrul armei amintite mai sus era mult mai mare decât cel al armelor americane?, se întreabă sursa citată.

Povestea 2A3 începe în anul 1954. Statele Unite au lansat tunul atomic M65 de 280 mm, în 1953, iar sovieticii au trebuit să ajungă din urmă. Răspunsul lor a venit în două forme, obuzul de 406 mm (2A3 / Obiectul 271) și un mortar de 420 mm (2B1 / Obiectul 273). Inițiativa dezvoltării acestor două arme a fost aprobată de Consiliul de Miniștri în aprilie 1955. Primul test balistic a fost finalizat în acel an, iar în decembrie 1956 primul prototip a fost creat pentru a uni tunul cu șasiul. Un prototip a fost prezenta la o paradă, în Piața Roșie, în 1957.

Motivul pentru care s-a construit o armă nucleară cu un calibru atât de mare

Șasiul pentru 2A3 a fost derivat din tancul greu T-10 cu amortizoare hidraulice suplimentare pentru a absorbi forța masivă de recul a proiectilului de 406 mm. Însă, în momentul tragerii, reculul era de câțiva metri. Fapt ce crea mari probleme, pentru că mecanismul se strica.

Motivul calibrului masiv al tunului a fost simplu. Inginerii sovietici de atunci nu erau siguri că ar putea construi muniție nucleară compactă, așa că a fost specificat un calibru mare pentru a facilita proiectarea proiectilului nuclear.

Proiectul final al proiectilului cântărea 570 de kilograme și putea fi lansat pe o rază de acțiune de aproximativ douăzeci și cinci de kilometri, cu doar câțiva mai puțin decât tunul atomic M65 și cu mult mai puțin decât artileria convențională modernă. Întregul vehicul cântărea în jur de 65 de tone.