Ordinul Călugărilor Războinici, cel mai puternic şi mai controversat al istoriei medievale europene, a fost cunoscut sub mai multe denumiri, dar cel mai adesea, Cavalerii Templieri. Distrugerea lor a dat o grea lovitură lumii occidentale medievale. Basm şi realitate, faima acestui Ordin militar şi religios a străbătut istoria Evului Mediu, ca un astru de primă mărime al creştinătăţii, purtător al unei lumini mai strălucitoare decât aurul alchimiştilor.

Bernard de Clairvaux, ce devenise consilierul Papei, şi-a consolidat poziţia în sânul Bisericii şi a reuşit să convingă că noul Ordin militar ce îşi începuse deja misiunea pe Tărâmul Sfânt trebuie să primească sprijin papal şi o poziţie formală în cadrul Bisericii. La 13 ianuarie 1128, un Conclav General al Bisericii Catolice s-a reunit la Troyes, pentru a recunoaşte Ordinul şi a-i da o Constituţie. Lui Bernard de Clairvaux i se datorează Regulamentul Templier şi graţie privilegiilor obţinute cu această ocazie, Ordinul va cunoaşte o înflorire nemaiîntâlnită, în scurt timp posedând pe lângă sediul din Ierusalim numeroase comanderii. Relicve ale unor comanderii templiere se află şi în România în apropiere de Abrud, iar unii cercetători români afirmă că şi în alte locuri din ţară. Noul Ordin a câştigat în scurt timp autonomie, ceea ce l-a scos acţiunile de sub jurisdicţia episcopilor, regilor şi împăraţilor, beneficiind exclusiv de controlul papal. Au urmat alte daruri, terenuri sau sume substanţiale din partea altor membri pioşi ai aristocraţiei, ducând la o rapidă dezvoltare a Ordinului Cavalerilor Templieri. Numărul membrilor a crescut considerabil, iar Ordinul a căpătat importanţă prin faptul că în rândurile sale s-au înrolat membri ai unor familii de vază din Europa Occidentală.

Conflictul

Fraţii Templieri duceau, conform regulilor Sfântului Bernard, un război sfânt contra arabilor şi deţineau puterea financiară în Europa între anii 1128 şi 1307. Acesta era motivul pentru care Papa îi ţinea la respect pe marii şi micii suverani de pe continent, prin forţa militară a Templierilor şi actele de spionaj în favoarea sa. Era deci şi cazul lui Filip al IV-lea sau Filip cel Frumos, care a domnit la începutul secolului al XIV-lea ca stăpân absolut al Franţei. De o frumuseţe legendară, cu o privire glacială în care se citea dispreţul, acest rege, a cărui trăsătură principală de caracter era voinţa, s-a opus supremaţiei papale, instalându-şi propriul papă la Avignon, a redus seniorii turbulenţi la tăcere, i-a biruit pe flamanzi şi pe englezii din Aquitania, lucrând încet şi sigur la consolidarea unui stat centralizat. Singurii care i s-au opus au fost Cavalerii Templieri. Organizaţie puternică din punct de vedere militar, religios şi financiar, aceştia îl nelinişteau pe Filip prin independenţa lor, iar bogăţiile lor îi stârneau lăcomia. Preocupările membrilor acestui Rit erau strâns legate de alchimie, magie şi de alte practici ce ţineau de superstiţie. Printr-un complot pus la cale în complicitate cu Papa Clement al V-lea, într-o zi de vineri 13 în octombrie 1307, Jacques de Molay – al 22-lea Mare Maestru al Ordinului, împreună cu o serie de înalţi demnitari, au fost arestaţi şi  întemniţaţi, iar cu ajutorul sfetnicului regal care adunase false dovezi incriminatoare, li se înscenează un proces la tribunalul ecleziastic care îi condamnă la ardere pe rug. Unii cercetători dau credit declaraţiilor obţinute prin tortură de călăii francezi şi trec sub tăcere faptul că Papa a fost răpit şi ţinut în captivitate de regele Filip cel Frumos, tocmai în vederea participării la un simulacru de proces în care consimţământul său era absolut necesar. Procesul a durat 7 ani, Ordinul a fost excomunicat de către Papă, iar bunurile sale lumeşti au fost atribuite Ordinului de Malta, acesta cunoscând de aici înainte o mare putere şi înflorire. În tot acest timp, sub tortură, unii membri ai Ordinului au recunoscut acuzaţiile aduse. Marele Maestru Jacques de Molay, asemenea Sfântului Petru, a recunoscut acuzaţiile de trei ori, apoi, în căinţă, le-a retractat de 3 ori. La 18 martie 1314, Parisul a asistat la o macabră ceremonie: arderea pe rug a lui Jacques de Molay, împreună cu un companion al său. Execuţia a avut loc pe Insula Iudeilor, iar acest lucru, în limbaj simbolic, spune multe. Filip cel Frumos urmărea glacial sinistra execuţie de la fereastra palatului regal. Cronicari ai vremurilor relatează: „Atunci Marele Maestru s-a despuiat fără şovăire... A rămas pe drum gol goluţ dând de înţeles că veşmintele Ordinului nu trebuiau date focului, ele fiind fără pată şi fără nici o vină.” Un alt martor ocular relatează că Jacques de Molay, urcând pe rug, a făcut o profeţie care şi la ora actuală este neegalată: „Clement, şi tu, Filip, trădători ai credinţei jurate, vă poftesc pe amândoi dinaintea tribunalului dumnezeiesc! Pe tine, Clement, la patruzeci de zile, şi pe tine Filip, înainte de a se încheia anul”. Patruzeci de zile mai târziu, Papa Clement murea în chinuri, bolnav de rinichi fiind, iar la 29 noiembrie în acelaşi an, Filip murea la o vânătoare, rănit de colţii unui mistreţ. Profeţia lui Jacques de Molay avea să se împlinească perfect. În acest fel, Ordinul Templului închidea un capitol de istorie, iar cei care au contribuit la aceasta îşi găseau pedeapsa binemeritată.

Urmări ale suprimării Ordinului

Încă de la înfiinţare, Templierii au exercitat influenţă şi au avut o putere covârşitoare în Ţara Sfântă. La cincizeci de ani de la înfiinţare, Cavalerii Templieri deveniseră o forţă comercială egală cu a mai multor state la un loc. Într-o sută de ani aveau interese comerciale ce acopereau aproape toate domeniile de activitate, devenind de departe mult mai bogaţi decât orice alt regat din Europa, reţeaua lor de comunicaţie fiind principala rută prin care cunoştinţele de astronomie, matematică, medicină naturistă şi terapii neconvenţionale şi-au făcut intrarea din Ţara Sfântă către Europa. Templierii erau şi mari constructori. Au construit pe domeniile lor castele fortificate şi ferme, mori, dormitoare, grajduri şi ateliere. Câteva dintre castelele Templierilor din sudul Europei şi din Ţara Sfântă au fost ridicate în locuri strategice, punând probleme de construcţie deosebit de complicate.

Pierderea Templierilor a însemnat, probabil, cea mai grea lovitură, chiar o catastrofă putem spune, suferită vreodată de puterea papală, dar şi de lumea occidentală medievală, începând cu însuşi Clement V, căruia i-a fost mutat scaunul pontifical la Avignon. Construirea catedralelor de tip gotic a încetat brusc, dar şi-au făcut apariţia primele formaţiuni francmasonice începând cu Lojile scoţiene de la Edinburgh şi din Kilwinning.  Supravegherea drumurilor, transportul de persoane şi de mărfuri din porturi europene, construirea de castele în poziţii militare strategice, ridicarea unor baze militare în }ara Sfântă au constituit realizări ce au sporit reputaţia Templierilor, dar care au încetat la dispariţia lor. Activităţile comerciale variate, de la viticultură la minerit,  supravegherea drumurilor şi menţinerea unui bun sistem de comunicaţii cu Tărâmul Sfânt devin capitole închise. Tot sistemul de comanderii existent în Europa intră în paragină, iar creştinătatea este lipsită de sistemul bancar al templierilor, afluenţa pelerinilor în Ţara Sfântă cunoaşte un mare recul, la fel şi toate invenţiile financiare şi instrumente bancare. Păstrători de mari valori, foarte bine organizaţi, la momentul arestării Templierilor se descoperă documente despre justificarea cheltuielilor până la ultimul bănuţ. Suprimarea Ordinului Cavalerilor Templieri i-a adus lui Filip cel Frumos  200.000 de ducaţi, aparent pentru cheltuieli de judecată. În urma dispariţiei Ordinului este oprită şi construcţia de drumuri, fapt care a îngreunat comerţul. Se înregistrează o netă diminuare a masei monetare de argint din acea perioadă. Dezvoltând cea mai puternică flotă din acea vreme, Templierii au creat o infuzie de argint pe piaţa monetară care nu-şi avea nici o explicaţie. Se pare că exista un port secret interzis tuturor celorlalţi, de unde Templierii călătoreau în America şi în Mexic, iar logica faptelor susţine că de acolo au adus cantităţi apreciabile de argint. Reprimarea lor a dus la un recul al circulaţiei monedei de argint.

Credinţă peste veacuri

În seara în care Molay a fost arestat, din Paris, câteva căruţe încărcate cu fân plecau spre o destinaţie necunoscută. Este greu de imaginat că un ordin cavaleresc de o asemenea anvergură, posesor al multor bogăţii atât materiale, cât şi spirituale, cu aşa de mulţi membri, poate dispărea definitiv. Din fericire, nu a fost aşa. S-au recuperat mare parte din decorurile şi documentele aflate în camerele capitulare în momentul arestării Cavalerilor Templieri şi aceştia au jurat să păstreze peste veacuri spiritul Ordinului care le-a fost mentor. Dacă facem legătura cu transporturile pe timp de noapte din incinta comanderiilor templiere din Paris şi aceste fapte putem pricepe ce s-a întâmplat în realitate cu Ordinul. O parte s-a împrăştiat sau s-a dizolvat în alte Ordine, iar o alta mai mică a continuat tradiţia originală, păzind cu străşnicie adevărata comoară a Ordinului Templier, adică ceea ce aduseseră cu ei primii 9 Cavaleri şi fondatori ai Ordinului atunci când şi-au terminat misiunea încredinţată de Sfântul Bernard la Ierusalim. În toată Europa au apărut Miliţii cavalereşti şi Ordine noi, care îşi manifestau credinţa templieră. Deşi torturaţi, condamnaţi, arşi pe rug şi excomunicaţi, membrii Ordinului au avut forţa să se retragă în locuri mai puţin ostile şi, sub diferite denumiri, să dăinuiască secolelor şi duşmanilor lor, păstrând vie misiunea ce le-a fost încredinţată. Asemenea păsării Phoenix, Ordinul a renăscut din propria-i cenuşă, ducând mai departe lupta pentru apărarea creştinătăţii.

Despre Ordinul Templierilor

Nu s-au păstrat amănunte privind formarea acestui Ordin, istoricii neavând decât sursa constituită de pergamentele lui Guillaume de Tyre, şi unele versiuni alternative, însoţite de documente istorice. Conform acestora, Ordinul a fost înfiinţat de Hugh de Payen, împreună cu André de Montbard, unchiul lui Bernard de Clairvaux. În 1118, cei 2 cavaleri, împreună cu 7 însoţitori, s-au înfăţisat dinaintea lui Godfroy de Bouillon, care mai târziu a devenit Regele Baudoin I al Ierusalimului. L-au informat despre intenţia lor de a întemeia un Ordin al Călugărilor Războinici care urma să vegheze asupra siguranţei drumurilor şi pelerinilor. Ordinul astfel înfiinţat a depus jurământul sărăciei şi al castităţii, toate bunurile fiind comune. Regele le-a dăruit locuinţe şi grajduri chiar acolo unde se presupunea că ar fi existat Templul lui Solomon. Patriarhul Ierusalimului a permis noului Ordin adoptarea unei embleme înfăţişând Crucea de Lorraine dublu tăiată.

Vineri 13

Un posibilă explicaţie a spaimei pe care o au europenii faţă de ziua de vineri 13 este legată chiar de moartea ultimului Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor Templieri, Jacques de Molay. Acesta a fost ars pe rug (alături de Geoffroy de Charnay), în piaţa din faţa Catedralei Nôtre-Dame, pe 13 martie 1314, într-o zi de vineri. Jacques de Molay a fost ultimul Mare Maestru, cunoscut pentru faptul că moartea lui corespunde cu suprimarea Ordinului. Istoria ne-a păstrat numele lui mai presus decât ale altor mari maeştri tocmai pentru că el e asociat cu înaltele ritualuri.

Cine au fost cei nouă cavaleri

Primii nouă cavaleri se pare că ar fi fost Hugh de Payen, vasalul lui Hugh de Champagne şi rudă prin căsătorie cu St. Clairs of Roslin, André de Montbard, unchiul lui Bernard de Clairvaux şi tot vasal al lui Hugh de Champagne, Geoffroi de St. Omer, fiul lui Hugh de St. Omer, Payen de Montdidier, din familia de Flandra, Achambaud de St. Amand, din aceeaşi familie, Geoffroi Bissol, Gondemar, Rosal şi Godfroi. Principalul motiv care a dus la fondarea Ordinului a fost acela de a proteja drumurile pelerinilor. Aceşti nouă cavaleri au stat pe Pământul Sfânt timp de nouă ani, timp în care numărul lor a rămas constant. La reîntoarcerea în Europa, Ordinul avea mai mult de 300 de cavaleri, precum şi o întreagă armată de luptători gata să-şi dea viaţa pentru scopul Ordinului – apărarea creştinismului.

Se pare că Templierii au fost aceia care, în anul 1204, ar fi pus mâna pe Giulgiul din Torino, celebra pânză cu amprenta chipului Mântuitorului, de la Cruciaţi, la Atena, sustras de aceştia, cu câteva luni mai înainte, din palatul imperial din Constantinopol, în timpul luptelor anti-ortodoxe. Templierii au dus apoi Giulgiul în Franţa.

Misterul Sfântului Graal

Templierii au căutat Graalul, texte vechi iudee cu conţinut mistic şi Chivotul Legii, în care se spune că israeliţii păstrau Decalogul biblic, în galeriile de sub Templul lui Solomon, de unde le vine şi numele. În afara unor pergamente vechi iudee, Templierii n-au găsit mare lucru la Ierusalim. Chivotul Legii s-ar găsi în prezent, după unii, în Etiopia, bine păzit de creştinii locali. Graalul (pocalul din care Iisus ar fi băut la Cina cea de Taină şi în care Iosif de Arimateea ar fi captat sângele lui Iisus pe Crucea de pe Golgota) în viziunea unor cercetători nu ar fi decât o pură invenţie, fără nici un temei istoric. Semnificaţia mistică a vasului apare, însă, mult mai târziu, prin secolul al XII-lea, o dată cu apariţia legendei despre Regele Arthur şi cavalerii săi. Pentru aceştia, căutarea Sfântului Graal reprezenta o misiune sfântă, care dădea sens întregii lor existenţe. Conform teoriilor unor cunoscuţi cercetători, Iisus ar fi fost, de fapt, un simplu profet, la fel ca şi Daniel, Ilie sau Isaia. El ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, cu care ar fi avut copii, iar urmaşii lui au migrat în Franţa, unde au fondat dinastia Merovingienilor. În acest context se spune că ar fi existat câteva organizaţii secrete care au păzit documentele ce atestă veridicitatea acestor fapte. Sfântul Graal devine astfel o colecţie de documente prin publicarea cărora Biserica şi-ar găsi sfârşitul.

După „Al doilea Mesia. Templierii, Giulgiul din Torino şi marele secret al francmasoneriei”,  de Christopher Knight şi Robert Lomas. Un articol la documentarea căruia am primit sprijin din partea OSMTH Romania.