Naționala de rugby a României este în plină cursă de calificare la Cupa Mondială din Franța 2023, adunând victorie după victorie, însă în locul unui climat liniștit, în care Stejarii pot să își pregătească cu atenție meciurile, telenovela, dacă îi putem spune așa, arenei pe care joacă, locul numit acasă, Stadionul Național de Rugby Arcul de Triumf, continuă într-o poveste fără happy-end.

Imaginează-ţi ce ai mai scump pe lume, tot ce iubeşti, preţuieşti, acel ceva în care îţi pui toate speranţele, de care te leagă cele mai frumoase amintiri. Poate este copilul tău, poate este altcineva, nu contează. E normal să vrei ce e mai bun pentru el. Să faci sacrificii, să cauţi soluţii, să planifici în detaliu. Şi e normal ca, dacă situaţia o cere, să te dai la o parte o vreme, dacă viitorul pe care i-l oferă altcineva este mai bun.

Stai şi îl priveşti crescând, ştiind că va veni apoi la tine recunoscător,  împlinit. Îţi găseşti în asta resursele necesare ca să suporţi dorul şi sacrificiile, ştii că vei fi mândru la un moment dat, că merită. Şi apoi, când a venit momentul reîntâlnirii, când tremură carnea pe tine de emoţie şi aşteptare, cineva îţi spune sec că nu ţi se mai întoarce copilul. Pur şi simplu. Pentru că ei consideră că are alte perspective dacă rămâne departe, că practic toată grija şi afecţiunea investite de tine în el atâta amar de vreme au fost degeaba şi sunt neglijabile în faţa planurilor pe care ei le-au făcut.

Eşti părintele său, l-ai apărat şi l-ai iubit cu mult înaintea lor şi i-ai vrut mereu binele. Cu tine a cunoscut şi bucuria, şi dezamăgirea, lângă tine a trecut prin toate experienţele care până la urmă au contribuit şi ele la cum este el, cel de acum. Poate, dacă ştiai la momentul deciziei de a-l înstrăina că totul va fi definitiv, ai fi cântărit lucrurile altfel. Poate, dacă nu ai fi avut încredere în oameni şi în cuvântul dat, nu ţi-ai fi pierdut pentru totdeauna copilul.

Schimbă imaginea copilului din poveste cu un stadion, dar lasă toate celelalte coordonate la fel. Pentru că un stadion poate fi iubit, preţuit, în el poţi să îţi pui speranţele, de el te pot lega cele mai frumoase amintiri. Iar povestea Stadionului Naţional de Rugby Arcul de Triumf este exact aceasta, indiferent de nuanţele pe care vor unii şi alţii să i le dea.

Acest stadion a fost oferit Federaţiei Române de Rugby acum zeci de ani, pentru dezvoltarea acestui sport. Rugby-ul a crescut odată cu el, pentru a răspunde pe cât posibil cerinţelor în continuă evoluţie ale vieţii de sportiv. În această locaţie federaţia a investit tot ce a avut mai bun, inclusiv cerând sprijin de la organismele internaţionale, totul pentru ca actualii şi viitorii rugbiști să beneficieze de condiţii civilizate (nu optime, cum ar spune unii), păstrându-şi în acelaşi timp şi motivaţia izvorâtă din moştenirea unui secol de istorie.

Tot de la federaţie a venit şi iniţiativa de a include stadionul pe lista obiectivelor ce urmează a fi modernizate de Compania Naţională de Investiţii, cu tot ceea ce implica ea, investiţii financiare în avize, lucrări de demolare, proiecte de arhitectură, instalaţii, ş.a. Aceste demersuri au fost făcute în baza garanţiilor ferme ale Ministerului Tineretului şi Sportului de la acea vreme,  cu care Federaţia Română de Rugby a semnat un protocol scris, prin care, la finalizarea lucrărilor, baza sportivă se întorcea în folosinţa gratuită a FRR.

Eforturile făcute pe parcursul lucrărilor, în primul rând de cei mai buni rugbysti români, de a se antrena şi de a juca în locuri unde standardele de confort şi eficienţă erau net inferioare cerinţelor minimale ale obiectivelor de performanţă setate, au fost toate făcute în ideea că viitorul apropiat le va aduce în sfârşit baza sportivă pe care o merită.

Toate eforturile au fost făcute, numai ca la final Stadionul Naţional de Rugby să nu se mai întoarcă la rugby. Un stadion a cărui simplă titulatură include denumirea acestui sport stă nevalorificat, cu echipamente pe care se pune praful, în timp ce sportivii de perspectivă ai României pierd timp preţios pe drumuri şi nu se pot antrena în condiţii măcar asemănătoare cu cele oferite  adversarilor lor.

În sportul modern, diferenţa majoră nu o mai face doar talentul, pentru că în ecuaţie au intrat deja o serie de adjuvanţi externi, cei care înclină de fapt talerul victoriei. În timp ce oponenţii Stejarilor se pregătesc în locaţii care arată aproape ca fiind dintr-un film SF, baieţii noştri îşi petrec ore în şir în autocarul care îi duce de la stadionul de antrenament la sala de forță sau la bazinul de recuperare. În timp ce Stadionul Naţional de Rugby le are pe toate. Numai că sunt închise cu cheia. Degradându-se.

S-au vehiculat public o grămadă de ipoteze pentru refuzul respectării protocolului oficial, niciuna dintre ele fundamentată pe vreo argumentare practică. S-a spus că, odată reîntors la rugby, stadionul nu va mai putea găzdui nimic altceva. Cum să crezi asta când Federaţia Română de Rugby a oferit stadionul, în toţii ani în care l-a avut în grijă, tuturor celorlalte sporturi care au dorit organizarea unor evenimente în locaţie? S-a jucat acolo oină, frisbee, copiii au învăţat pe stadion despre fundamentele celor mai importante discipline sportive în întâlniri multisport. Pentru că, dincolo de colegialitatea firească dintre federaţii, rugbyul este o lecție despre solidaritate umană. S-a insinuat că rugbyul are doar câteva meciuri internaţionale pe an, deci în rest locaţia nu ar fi utilizată. Cei care au încercat să dea asta de înţeles au omis cumva că nu există doar echipa naţională de seniori.

Federaţia Română de Rugby programează anual un total de 11 luni de pregătire centralizată a loturilor reprezentativelor naţionale de toate vârstele, de la juniori mici, la tineret, seniori, rugby XV şi rugby 7, masculin şi feminin. 11 luni din 12... Refuzându-li-se accesul pe stadionul dedicat lor, elitei acestui sport, la toate nivelurile sale, i se fură pur şi simplu şansele de a performa, la fel cum i se fură României în acelaşi timp şansa de a-şi demonstra potenţialul pe plan internaţional. Copiiilor care îndrăgesc acest sport le este refuzată motivaţia deosebită ce ar fi rezultat din faptul că păşesc pe iarba pe care idolii lor au învins echipe de renume. La fel cum le este negată acomodarea cu niste standarde de pregătire care ar trebui să fie pentru ei normalitatea, acea normalitate care să îi ajute să facă faţă când pleacă peste graniţă la competiţii internaţionale.

Rugbyul este şi despre onoare. Onoarea cuvântului dat. Acel cuvânt pe care mulţi dintre cei implicaţi l-au încălcat fără vreo strângere de inimă, fără vreun regret, uitând rapid că în joc nu e un loc, ci destinul unor oameni. Copilul, rugby-ul românesc, acela pentru care părinţii au făcut orice, rămâne departe de toţi şi de toate. Şi se pierde, se iroseşte, suferă exact ca toţi cei care s-au încrezut în promisiunile deşarte ale altora, cum că îi vor binele.

Recunosc că sunt pasionat de rugby, am jucat puțin ca junior, dar gustul pentru sportul cu balonul oval mi l-a cultivat tata, Adrian Andronic, fost jucător la Grivița Roșie și Arhitectura. Țin minte emoția pe care o aveam când venea la un meci, pe care-l jucam la 100 de metri de actualul stadion, la umbra Arcului de Triumf. Și atunci tot așa i se spunea: Stadionul Arcul de Triumf. Dau oricând un Real-Barca, pe Noua Zeelandă-Anglia, am fost la primul meci pe Noul Twickenham, am fost și la semifinalele CM din 2015, am văzut și ultimul meci al Stejarilor cu Portugalia pe stadion.

În toți acești ani am văzut că  rugby-ul este un sport de golani, practicat de gentlemeni, așa cum fotbalul este un sport de gentlemani, practicat de golani. Numai că spusele baronului Arthur Tedder, fost rector al Universității Cambridge, rostite acum peste 50 de ani cred că au legătură nu numai cu rivalitatea dintre cele sporturi, ci și cu golănia din politica românească.

Din toate aceste motive, vom explica, pe înțelesul tuturor, de unde vine această idee stupidă, ca rugby-ul românesc să nu aibă un stadion, dar să bată echipe mari. Despre cine a promis, cine a dat, cine a luat, dar mai ales cine a semnat...