Circulă periodic pe Facebook o memă cu cifra datoriei publice a tuturor țărilor lumii, urmată de întrebarea firească: cui îi e omenirea îndatorată, totuși?

Răspunsul la această întrebare, dincolo de teoriile conspirației, dezvăluie criteriul care împarte omenirea în două în această epocă istorică: Unor oameni. Altor oameni, de obicei, dar uneori și nouă înșine, dacă avem plasamente financiare în titluri de stat.

O surpriză neplăcută

Am căutat programele de guvernare cu care principalele partide vor să ne câștige voturile și am avut neplăcuta surpriză ca niciun partid să nu aibă vreun proiect credibil de reducere a datoriei publice. Ba mai mult, PNL nici măcar nu pare să-și propună asta, la fel și formațiunea de „centru-dreapta modern”, USR-Plus.

PSD își propune o scădere cu 7 puncte procentuale a datoriei publice, fără detalii însă. Ideea e în contrast cu rezultatele de până acum, guvernele PSD crescând datoria publică guvernamentală chiar și în ani de creștere a PIB, și asta în condițiile unor creșteri de cheltuieli prudente cu salariile și pensiile, nicidecum cu fantezistul 40%.

PMP insistă mai mult pe acest subiect. „Știm că datoriile publice de azi sunt taxele de mâine. Ele trebuie evitate. Pledăm pentru bugete echilibrate sau excedentare” - acesta e dezideratul formațiunii, dar detaliile lipsesc și aici. Oricum, e clar că „partidul lui Băsescu” se plasează mult mai la dreapta PNL.

Acum, s-ar putea ca dl. Cîțu, care făcea agitație libertariană înainte să fie ministru, să evite orice promisiuni irealizabile, în condițiile în care se așteaptă ca tot PNL să fie vioara întâi în următorul guvern. Dar e dezamăgitor să nu fie nici măcar o mențiune a subiectului, măcar ca deziderat.

Așa că proiectele de scădere a datoriei publice, acolo unde există, sunt neconvingătoare ori prin lipsa de detalii, ori prin experiența trecută, ori pentru că se bazează pe o proiecție de creștere economică destul de puțin realizabilă.

Capcana încrederii în viitor. Învață să te temi de la greci

Dar datoria publică, cel mai adesea, nu se naște din erori de previziune economică, ci din calcul politic. Și nici măcar n-ar fi o problemă prea mare dacă sumele care cresc deficitul s-ar folosi pentru investiții care să producă apoi un avans al PIB.

Problematică devine situația atunci când datoria publică se naște din deficit bugetar, adică executivul își asumă cheltuieli mai mari decât veniturile din taxe și impozite pentru plăți curente (mai ales salarii și consumabile). Pentru că, la un moment dat vine vremea corecției, care se traduce prin reduceri de cheltuieli (adică disponibilizări sau reduceri de venituri) sau creșteri de taxe. Prima duce la căderi de guverne (cabinetele Boc și Ungureanu), a doua la stagnare economică sau chiar recesiune și la o povară a taxelor tot mai mare.

Iar cine crede că țările nu pot să dea faliment să citească mai atent ce-a pățit Grecia după marea petrecere pe datorie dintre anii 2000 și 2010, în care salariile bugetarilor și pensiile au crescut nesustenabil. Cuvânt cheie: Austeritate. Una mult mai dură decât cea din 2012 de la noi, și încă n-au scăpat de probleme, în condițiile în care grecii n-au avut subdezvoltarea adusă de 45 de ani de bolșevism.

Cine pierde, cine câștigă

Ei bine, asta e complicat. Una peste alta, dacă datoria se duce la investiții necesare, câștigă toți de pe urma drumurilor, spitalelor sau școlilor mai bune. Dacă banii sunt cheltuiți pentru consum (salarii, pensii, consumabile pentru birouri etc.), pierd toți prin inflație și deprecierea leului (datorie externă).

La nivel individual, dacă „stai pe cash”, cum zic economiștii, adică dacă ai bani de investit, titlurile de stat sunt o opțiune cu grad mare de siguranță, chiar dacă la dobânzi mai modeste. Sigur, există și aici riscul de intrare în „default” (faliment statal) sau de „haircut” („tunderea”, adică luarea efectivă a banilor din conturile cu sume mari). S-a întâmplat și în Grecia, și în Cipru, așa că nu e doar o ipoteză.

Dar dacă abia îți ajung banii de la un salariu la altul nu câștigi nimic. Însă de plătit, prin impozite, această datorie, o să plătești la fel cu cel care a câștigat.

Nici dacă prin creșterea datoriei publice guvernamentale îți cresc direct veniturile s-ar putea să nu fie o afacere, pentru că investițiile neproductive aduc cu ele, de obicei, inflație. Și degeaba ai câștigat 40% la pensie dacă prețurile se dublează - adică cresc cu 100%.

Dar marea problemă nu e neapărat cum te vei descurca tu pe termen scurt, ci faptul că-ți îndatorezi urmașii. Și atunci se impune întrebarea: De ce nu le pasă oamenilor de creșterea/reducerea datoriei publice, de ce nu e o temă de campanie, de ce unii nici n-o pomenesc?

Pentru că problema nu e doar în România, dimpotrivă, noi stăm binișor. Dar perspectivele nu sunt tocmai roz, specialiștii anunțând deja că e posibil ca „epoca datoriilor reduse ale Europei de Est să se fi încheiat”. Și totuși, de ce-i votează oamenii pe cei care-i îndatorează și-i sărăcesc? Pentru că „omul nu trăiește doar cu pâine”...

Dostoievski în 1990, primăvara, pe când ieșeam de la liceu

Ieșisem de la cursuri și vorbeam despre alegeri - cele din Duminica Orbului, câștigate de Ion Iliescu cu 85%, la o prezență-record de 86%, cele la care a votat Ponta cu Rațiu. Și cum noi eram gălăgioși, ne-a admonestat o femeie - în vârstă și de la țară - iar noi am întrebat-o cu cine votează. „Cu cine o dat pită!”, a fost răspunsul. În context era limpede că va vota cu Iliescu, că a dat și portocale, nu doar pâine.

Sigur, ca orice om de la țară, femeia știa că Iliescu nici nu ară, nici nu treieră, nici nu macină și nici nu coace pâine. Că ea (și alții ca ea) face toate astea. De ce a răspuns însă așa ne-a explicat, mai demult, nu un economist, ci un scriitor, Dostoievski.

În „poemul” lui Ivan Karamazov, Marele Inchizitor îi spune lui Iisus că oameni își vor pune de bună voie pâinea în mâna lor, a preoților (care-l slujesc pe Diavol și vor să-l ucidă pe Christos a doua oară), deși știu că nu preoții le dau pâinea, ci ei înșiși o produc. Dar mai știu că altfel s-ar sfâșia între ei. Că fără o autoritate care să (re)distribuie pâinea societatea nu ar avea „liniște” (un cuvânt atât de drag pomenitului Iliescu).

Așa cum democrația costă (alegerile și campaniile electorale nu sunt tocmai bani de covrigi), și „pacea socială” costă. Problema e că traiul pe datorie e adictiv, precum alcoolul sau alte droguri. Și, din ce s-a demonstrat până acum, statele nu reușesc să-și controleze această dependență. Iar acum vor mai lua o doză serioasă de creștere a datoriei publice, justificând-o cu pandemia.

De-asta nu aveam deloc motive de optimism. Dar măcar să râdem! Iată câteva dintre memele de care aminteam la început: