Intre un restaurant francez si un fast-food grecesc, Teatrul "La Huchette", de pe celebra strada cu acelasi nume din Cartierul Latin, propune seara de seara, de jumatate de secol, acelasi meniu: "Cantareata cheala" si "Lectia", de Eugen Ionescu.

Fapt unic in istoria mondiala a reprezentatiilor teatrale, vitalitatea pieselor lui Ionescu este un record consemnat deja in „Guiness Book”. Parizieni, francezi din provincie, turisti stau la coada zi de zi ca sa prinda un loc din cele 95 in minusculul teatru de cartier. Intre cele doua razboaie, localul fusese un restaurant armean, tinut de parintii cantaretului Charles Aznavour. „Cantareata cheala”, in regia lui Nicolas Bataille, incepe in fiecare seara, la ora 19.00, urmata de piesa „Lectia”, la ora 20.00, in regia lui Marcel Cuvelier.

Cu 50 de ani in urma, cei doi regizori s-au incapatanat sa creada in Eugen Ionescu, un scriitor pe-atunci necunoscut. Astazi, Teatrul „La Huchette” si piesele dramaturgului francez de origine romana au ajuns obiective turistice, recomandate in ghiduri, ca niste curiozitati pariziene obligatorii, alaturi de Turnul Eiffel sau Sacre Coeur.

Huiduieli si ovatii

In anii ‘50, la primele reprezentatii ale piesei „Cantareata cheala”, actorii au fost huiduiti, batuti cu rosii, iar autorul, ponegrit. Personajele, dialogul intre sotii Smith si cuplul Martin pareau nu doar absurde, ci si ofensatoare. Spiritele burgheze, conformiste, erau scandalizate de aceasta „antipiesa” care vorbea altfel despre clisee si incapacitatea de a mai comunica. Insasi punerea in scena, minima, mizand pe mimica si gest, parea o bataie de joc.

Regizorul de-atunci, Nicolas Bataille, impreuna cu actorii, s-a inversunat sa creada in prospetimea textului si in originalitatea autorului. Intuitia lor a fost rasplatita, umilintele s-au transformat in glorie. Intre 1957 si 2007, „Cantareata cheala” si „Lectia” au fost jucate la Teatrul „La Huchette” de 15.762 de ori, in fata a 1.503.288 de spectatori. Cifrele cresc in fiecare zi, notorietatea acestui teatru stramt si a celor doua piese frizeaza amploarea unui fenomen cu impact turistic.

Si totusi, dincolo de curiozitatea turistului in trecere prin Paris, valoarea culturala a reprezentatiilor ramane de neatins. Jucata pe toate scenele lumii, din Japonia pana in Statele Unite, opera lui Eugen Ionescu - pionier al teatrului absurd -  s-a clasicizat. Reprezentatiile de la Teatrul „La Huchette” din Paris au amprenta magica a inceputului, cand verdictul era „o piesa imposibil de jucat”, un scandal.

Prin montarea sa, Nicolas Bataille a gasit, artistic, „sectiunea de aur”. Ca sa asigure continuitatea reprezentatiilor si prospetimea echipei, cativa actori din generatii diferite se ruleaza la fiecare jumatate de luna, pentru fiecare dintre cele opt roluri. Decanii de varsta ai anilor ‘50, cate un Monsieur Smith, cate o Madame Martin, s-au stins unul cate unul. Firul rosu ramane regizorul si actorul Nicolas Bataille

. Are 81 de ani si seara de seara, 15 zile la rand, e unul dintre cei care-l joaca, in 2007, pe Monsieur Martin din „Cantareata cheala” la Teatrul „La Huchette” din Paris. Desi bolnav, il tine in viata scena si o mare iubire pentru prietenul sau nemuritor, Eugen Ionescu.

Cunoscatori sau snobi, celebri sau anonimi, oamenii au fost atrasi ca un magnet de  „Theatre de la Huchette”, teatrul lui Ionescu. Piesele au devenit clasice, teatrul istoric, Eugen Ionescu o vedeta. In 1957, puteau fi zariti in sala Edith Piaf, Sophia Loren sau Maurice Chevalier.

„Piesele sunt formidabile”

Spectatorii unei seri din vara anului 2007 au ras si ei cu lacrimi, lipiti de scena cat o vitrina. Cativa olandezi, veniti in grup, recunosc, intr-o engleza perfecta: „N-am inteles mare lucru din replicile in franceza. Dar relatiile dintre personaje sunt expresive dincolo de cuvinte. Iar Ionescu este, nu-i asa, creatorul teatrului pur, fara actiune”.

„Scaunele nu sunt comode, teatrul n-a fost renovat”, se confeseaza o frantuzoaica venita de la Reims cu mama ei, femeie in varsta. „Piesele sunt insa formidabile. Am vrut ca mama sa vada Ionescu „La Huchette” inainte de a muri”.

 Nici „Cantareata cheala”, nici „Lectia” n-au imbatranit, desi pe scena se schimba  actorii, ridati de zecile de ani, desi prin sala s-au perindat generatii de spectatori. De jumatate de secol, pe cea mai vesela strada din Paris, Eugen Ionescu are intalnire cu oameni din toata lumea viu, nemuritor. Teatrul „La Huchette” si Eugen Ionescu vor fi sarbatoriti sub egida UNESCO in septembrie 2007, la Paris.

NICOLAE BATAILLE, REGIZORUL PIESEI

„Am fost niste acrobati care jucam fara plasa de siguranta”

Prieten cu Ionescu, regizorul Nicolas Bataille este cel care a dus piesa spre inima publicului si  si-a dedicat viata unei singure reprezentatii.

EVZ: In ce imprejurari ati descoperit piesa acum 50 de ani, cand Eugen Ionescu era un autor necunoscut? Nicolas Bataille: O prietena romanca, Monica Lovinescu, care lucra la RFI, si care era atunci asistenta mea in trupa de teatru, mi-a adus aceasta piesa, a unui anume Eugen Ionescu. Cautam o lucrare originala. Aveam cu totii in jur de 20 de ani. Asa am ajuns sa pun in scena „Cantareata cheala”.

Autunci, in 1950, n-a fost un succes... Nu. Publicul credea ca ne batem joc de el. Criticii ne-au desfiintat.Totusi, in epoca aceea, cativa literati importanti, putini, de la Gallimard, Raymond Queneau, Jacques Lemarchand de la „Le Figaro litteraire” au avut fler, intuind valoarea acestui autor. Dar spectatorii din sala n-au apreciat reprezentatia. Noi insa credeam in piesa asta, chiar daca n-aveam bani de publicitate. La inceput am pus-o in scena la Teatrul „Noctambules”, mai sus, pe Bulevardul Saint Michel. Dupa trei luni am reluat-o la Teatrul „La Huchette”.

A inceput sa mearga mai bine. Iar criticii spuneau „da, e interesant”. Iar publicul nu mai era asa de furios ca prima data. In 1957, cand spectatorii incepusera sa se familiarizeze cu stilul lui Ionescu (se pusesera in scena si alte piese - „Scaunele”, „Lectia”, „Jacques si supunerea”) am gasit de cuviinta ca lumea nu trebuia sa uite ca trupa noastra montase pentru prima data o piesa de Eugen Ionescu. Am hotarat atunci ca vom rejuca „Cantareata cheala” pentru o luna. Aceasta luna a ajuns sa tina 50 de ani.

Cum a reactionat Eugen Ionescu la esecul din anii ‘50? A fost deceptionat. Dar toata lumea ii spusese inainte ca piesa e de nejucat. Cand noi i-am spus ca o vom pune in scena a fost mai intai mirat si apoi foarte fericit. Venea la repetitii, am facut auditii, am gasit un teatru care sa accepte, iar apoi criticii, in mare parte, ne-au desfiintat. A fost trist. Ionescu era insa multumit ca-si gasise o trupa de actori care sa-i joace piesa. A inceput apoi sa scrie „Lectia”. Intre timp, noi montam Dostoievski.

El a cerut sa participe la repetitii. I-am spus intr-o zi: de ce nu joci si tu cu noi? In felul acesta ai ramane in trupa noastra, ai cunoaste problemele unui actor vizavi de text. A inceput sa repete cu noi, am lucrat trei luni. Era un om cultivat, adora Dostoievski, discutam mult si in afara repetitiilor.

Era pasionant. Jucam „Demonii” in fiecare marti. A avut mare succes. Apoi Teatrul „Noctambules”, unde pusesem in scena prima oara „Cantareata cheala”, ne-a chemat sa jucam piesa lui Dostoievski in mod regulat. Ionescu mi-a zis atunci: „O data pe saptamana mai mergea, dar in fiecare seara nu se poate: am prea mult trac!”. A trebuit sa-l inlocuim.

Intalnirea cu Ionescu a fost fundamentala pentru destinul dumneavoastra. Ati devenit prieteni? Eu am fost destinul sau si el a fost destinul meu. Intalnirea asta m-a urmarit toata viata. Am facut o multime de alte puneri in scena, in SUA, Japonia, dar „Cantareata cheala” a ramas o constanta. Mai intai am sarbatorit cinci ani, sase ani, zece ani... De 57 de ani, e mai mult de jumatatea unei vieti. Ne vedeam des, impreuna cu sotia lui, tot timpul erau impreuna

. La inceput a fost dificil, nu aveam bani nici eu, nici ei, mergeam sa mancam un sandvici la o cafenea. Ionescu la inceput lucra la o editura, sotia lui era secretara. I-am cunoscut ca pe niste oameni obisnuiti. Cand am montat piesa „Cantareata cheala” repetam acasa la el sau la mine acasa. Apoi, el a gasit pe cineva care avea un salon mai mare, undeva langa Turnul Eiffel, si am mers sa repetam acolo. Incetul cu incetul a  ajuns faimos, dar noi am ramas familiari. N-a devenit un infumurat. Imi spunea, mirat parca: „Stii, mi se joaca piesele la „Comedia franceza”, iti dai seama?”

Piesa lui Ionescu e o punte catre tineretea dumneavoastra... Exact: e o punte catre tineretea mea. Din nefericire, e o punte peste oameni care au disparut. In 1994, Eugen Ionescu a plecat si el, apoi sotia lui. Ne sunam din cand in cand, eu si fiica lor, Marie-France Ionescu. Ionescu a venit si el, pana la sfarsitul vietii, sa vada piesa. Aceasta a evoluat, pastrandu-si esenta.

Am creat o „Cantareata cheala” intr-un fel foarte strict, foarte geometric, cu priviri, cu miscari de cap, cu veniri si plecari calculate: asta inseamna ca, indiferent de temperamentul actorilor, ei intra intr-un fel de corset, punerea in scena fiind o armura care-i asigura spectacolului aceeasi tinuta. Am revazut de curand un DVD cu piesa pe care o jucam in 1966. Pe vremea aceea, salile erau inca turbulente. Jucam ca niste trapezisti, fara plasa de salvare. Ne asteptam la fluieraturi, la rosii aruncate. Ni s-a intamplat sa fim niste acrobati fara plasa.

Acum piesa e atat de apreciata ca spectatorii sunt cuminti. Astazi suntem niste acrobati a caror plasa de salvare e notorietatea piesei. Jucam mult mai destinsi, mai echilibrat. Asta s-a schimbat in timp. Piesa asta e atat de solida incat imi spun in fiecare seara: ce piesa extraordinara! Fara sa fie o noua descoperire, ci doar o constatare.

BIOGRAFIE

Eugen Ionescu, scriitor francez de origine romana

> S-a nascut in Romania, la 26 noiembrie 1909. In 1911, parintii - mama frantuzoaica, tatal roman - se instaleaza pentru 12 ani la Paris. Reintorsi in Romania, Eugen Ionescu urmeaza Facultatea de Litere la Bucuresti, devine profesor de franceza, poet si critic literar.

> Publica poezii in revista „Bilete de papagal”, debuteaza cu volumul  „Elegii pentru fiinte mici”. Volumul „Nu”, eseuri critice, este premiat de Tudor Vianu. In 1936 se casatoreste cu Rodica Burileanu. Trei ani mai tarziu revine la Paris cu o bursa a Institutului Francez din Bucuresti. Scrie versuri, cultiva umorul negru.

> In 1944, se naste, la Paris, Marie-France, fiica sotilor Ionescu. In 1949, corector intr-o editura, Eugen Ionescu decide sa invete engleza cu ajutorul unei brosuri intitulate „L’Anglais sans peine”. Nonsensul enunturilor date cu toata seriozitatea drept exemplu va reprezenta una dintre sursele de inspiratie pentru piesa „Cantareata cheala”.

>  Considerat, la inceput, un mistificator, Eugen Ionescu s-a impus, din piesa in piesa, drept unul dintre cei mai importanti autori dramatici francezi ai secolului XX. In 1970 a fost ales membru al Academiei Franceze. Este primul autor a carui opera a fost publicata, din timpul vietii, in prestigioasa colectie „Bibliotheque de la Pleiade” a Editurii Gallimard.

>  S-a stins din viata la 28 martie 1994, la Paris. Mormantul sau este unul dintre cele mai vizitate monumente din Cimitirul Montparnasse.