Câştigătorii Marelui premiu de la Cannes 2011 au explicat că şi-au dorit să facă un basm, dar au pornit de la povestea reală a unui adolescent japonez.

Noul lor lungmetraj, "Le gamin au vélo", se afla printre favoritele la Palme d’Or şi toată lumea se întreba dacă vor adăuga un nou trofeu pe etajeră – cineaştii belgieni ar fi fost singurii tripli câştigători de Palme d’Or din istoria festivalului.

Nu a fost aşa, însă fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne nu au plecat fără vreo distincţie pe Croazetă – s-au ales cu Marele premiu, cot la cot cu "Once Upon a Time in Anatolia" de Nuri Bilge Ceylan.

Lungmetrajul lor se concentrează asupra destinului lui Cyril (Thomas Doret), un copil abandonat de tată într-un orfelinat; întâmplător o cunoaşte pe Samantha (Cécile de France), o coafeză hotărâtă să îl ajute şi să îl adopte. Numai că Cyril crede că a găsit un mod de a reintra în graţiile tatălui lui.

Pentru EVZ, fraţii Dardenne – pe care actriţa Cécile de France îi consideră "un creier în două corpuri" - au vorbit despre cum şi-au gândit povestea.

EVZ: Există critici care, chiar dacă spun că filmul e extraordinar, susţin că deoarece e făcut de fraţii Dardenne, nu se ridică la înălţimea aşteptărilor. Cum vă raportaţi la această reacţie? Jean-Pierre Dardenne: Alegem lucrurile pe care le facem în aceeaşi măsură în care ele ne aleg pe noi. Nu am decis niciodată ceva de genul "nu, asta nu facem, e în afara teritoriului în care noi ne simţim confortabil". Se întâmplă ca Cyril să fie un personaj care ne bântuie de mulţi ani şi apoi aveam personajul Samanthei, provenit dintr-un alt scenariu de care ne apucasem, dar pe care îl lăsasem baltă. Le-am alăturat şi ne-am spus că ar putea ieşi o poveste pe care toată lumea ar vrea să o spună, pe care noi nu o spusesem niciodată, despre cum dragostea cuiva poate salva pe cineva. Bunătatea Samanthei e perfect dezinteresată, vrea doar să îl salveze. Nu e sfâşiată între mai multe atitudini faţă de copil. De când îl vede, îşi doreşte să îl salveze. Nu ştiam dacă puteam filma o relaţie atât de simplă. E adevărat şi că, deşi ne mai schimbăm, rămânem mereu aceiaşi. Poate ne-am mai înmuiat. Filmul acesta e mai însorit.

Acest film nu conţine niciun element de critică socială, spre deosebire de celelalte filme ale dv. Ce v-a atras la această poveste? Luc Dardenne: Aş zice că ea a pornit de la locul în care am filmat. Tot în Seraing, ca şi până acum. Acolo exista o pădure, un orăşel şi o benzinărie. Bun, benzinăria a devenit o spălătorie, aşa că a trebuit să o refacem, să creăm un decor.

Nu am vrut să criticăm vreo instituţie – de pildă, orfelinatul în care e Cyril – sau alte aspecte economice, sociale sau politice ca să nu ne "încărcăm" personajele, am vrut să fie libere să aleagă. Dacă Samantha nu avea bani pentru a se ocupa de copil, iar tatăl era realmente falit, ne-ar fi încurcat. Trebuiau să aibă posibilităţile economice de a se ocupa de copil pentru a decide "Da, mă ocup de el" şi "Nu, nu mă ocup de el". Aspectele economice şi sociale nu trebuiau să intervină.

Ne-am dorit să spunem un basm. Am vrut o tragedie optimistă, despre un puşti care trebuie să renunţe la o iluzie. În fine, în majoritatea cazurilor din viaţa de zi cu zi dragostea pe care ţi-o poartă părinţii nu e o iluzie. Bine, dragostea lor nu e vreodată simplă, dar măcar nu te trezeşti dat afară din casă la 10 – 11 ani. Cyril trebuie să accepte nu doar că tatăl lui nu-l iubeşte, ci şi că nu vrea să aibă nimic de-a face cu el. Dragostea Samanthei îl va ajuta să accepte asta şi să redevină copil.

Ce v-a dat ideea filmului? O poveste care ne-a fost relatată în Japonia, în 2002. Eram acolo pentru a prezenta lungmetrajul nostru "Le Fils" şi o doamnă care era în juriul unei secţiuni ne-a spus povestea unui copil care a fost abandonat de tată întrun orfelinat, dar nu înainte de a-i promite că se va întoarce să îl ia de acolo. Copilul l-a tot aşteptat până a împlinit 18 ani, însă tatăl lui nu s-a întors niciodată. Am discutat mult despre acest băiat şi am vrut să construim un film pornind de la această poveste. Dar nu ne ieşea niciodată: de câte ori încercam, părea că copiem realitatea şi nu asta ne interesa.

Acum un an, când aveam două – trei personaje, unul provenit dintr-o frântură de poveste pe care nu o puteam dezvolta, era vorba de o doctoriţă, ne-am întrebat de ce nu am transfera-o în povestea puştiului japonez. Hai să îi dăm altă meserie, căci dacă e medic, e evident că are intenţia de a ajuta oamenii, e prea groasă tuşa, hai s-o facem coafeuză. Dacă ea vrea să îl ajute pe copil, nu îi va fi uşor, dar va reuşi, iar copilului îi va trebui timp pentru a-i accepta dragostea – cum ar fi să regizăm un film bazat pe această poveste? <iframe width="560" height="349" src="http://www.youtube.com/embed/DT6XiMwcrjk" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>