EVZ Special
Candela de piatră care luminează Bucureștiul de trei secole. A supraviețuit cutremurelor și dictaturii
Sursa foto: Freepik
Din cuprinsul articolului
În inima Bucureștiului, pe Calea Victoriei, se înalță o candelă de piatră ce luminează de peste trei secole: Biserica Kretzulescu, sfințită pe 30 septembrie 1722.
Povestea Bisericii începe în anul 1700, sub cerul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Safta, a patra sa fiică, se căsătorește cu Iordache Kretzulescu, nepotul său prin alianță. Ca dar de nuntă, domnitorul le oferă un loc generos pe Ulița cea Mare, astăzi Calea Victoriei. Aici, pe locul unei bisericuțe de lemn din satul Kretzulești – dragă familiei, căci acolo strămoșii primiseră botezul –, cei doi visează la un monument trainic.
Dar umbrele istoriei se adună rapid. În 1714, la Istanbul, Brâncoveanu și fiii săi sunt martirizați pe 15 august, ziua Adormirii Maicii Domnului. Iordache, martor al acestei grozăvii, fuge în exil la Veneția, smulgând averea familiei din mâinile bancherilor. Întors în Țara Românească, sub protecția lui Nicolae Mavrocordat, devine mare vornic.
Biserica Kretzulescu. Sursa foto: Arhiva EVZ
Cu inima sfâșiată, Iordache și Safta pornesc zidirea unei „biserici de piatră” între 1720 și 1722. Cu danii de la Vodă Mavrocordat, 19 stânjeni de pământ domnesc, biserica prinde viață, înconjurată de chiliile unei mănăstiri și bolțile „Hanului lui Kretzulescu”, la bariera de nord a orașului. Pe 30 septembrie 1722, pisania săpată deasupra intrării consemnează sfințirea, sub hramul Adormirii Maicii Domnului și al Arhanghelilor, un omagiu adus martiriului Brâncovenilor.
O bijuterie brâncovenească
Biserica Kretzulescu este o capodoperă a stilului brâncovenesc, cu turla sa octogonală pe naos și clopotnița pe pronaos, arcadele înguste și brâul lat din cărămidă. Pridvorul, susținut de stâlpi de piatră, se deschide în cinci arcade elegante, iar bolțile semisferice par să ascundă ecoul rugăciunilor de acum trei veacuri. Interiorul, cu cafasul pe coloane subțiri de fontă și altarul cu semicalotă, păstrează o intimitate sfântă. În naos, candelabrul comandat în 1837 la Paris, de la Casa Barbedienne, adaugă o notă de rafinament.
Sursa foto: Wikipedia
Dar frumusețea nu a ferit-o de încercări. Cutremurul din 1838 zguduie hanul, iar chiriașii se plâng Sfatului Orășenesc de „tirania” evacuării. În 1859-1860, arhitectul austriac Lipizer tencuiește exteriorul în alb, închide pridvorul și acoperă fresca veche cu pictura în ulei a lui Gheorghe Tăttărescu – din care se păstrează icoanele catapetesmei și tablourile ctitorilor.
Abia în 1933-1936, arhitectul Ștefan Balș redă bisericii forma inițială, redeschizând pridvorul și restaurând turla de zid. Comunismul amenință să o dărâme, dar arhitecții o salvează. Cutremurul din 1977 o rănește, iar ultima restaurare, din 1996-2003, spală parțial pictura veche, readucând-o la viață.
Icoane care poartă rugăciuni
Surs foto: Wikipedia
Sub bolta bisericii, comorile duhovnicești sunt la fel de prețioase ca piatra. Icoane din secolul XVII, donate de familia Kretzulescu, stau mărturie evlaviei lor. Două icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul atrag privirile: una din secolul XIX, pe iconostasul mobil, considerată făcătoare de minuni, unde credincioșii îngenunchează zilnic, și alta din secolul XVIII, donată de urmașii ctitorilor, împodobită cu o ferecătură de argint aurit, ca o dantelă.
„Aceste icoane dau greutate sfântului lăcaș”, spune părintele paroh Victor Lucian Georgescu. „Maica Domnului este stareța bisericii, ocrotitoarea familiei Brâncoveanu și a descendenților prin Safta. Ea aduce aici slujitori și închinători.”
Lângă biserică, bustul lui Corneliu Coposu, ridicat în 1996, amintește de un alt martir al credinței și libertății, fost deținut politic și lider PNȚCD, care găsea alinare în acest loc.
Hanul pierdut, dar spiritul viu
Hanul Kretzulescu, cu turnul său ceasornic, era inima comercială a locului. În secolul XIX, negustori precum Lemonnier Jobin vindeau aici „articole de Paris”, iar prăvălii ca Paradisul Copiilor sau cea a doamnei Briol atrăgeau elita. Anton Pann dirija corul bărbătesc al bisericii, iar hanul pulsa de viață.
În 1938, însă, clădirile sunt demolate pentru „aerisirea” Palatului Regal. Biserica rămâne singură, dar epitropia ridică noi case, inclusiv clădirea armonioasă a librăriei Bucholz (azi Dacia). Comunismul confiscă și această avere „în numele poporului”, dar biserica o recuperează, ca un simbol al dreptății.
