În noiembrie 2001 eram la Cluj, într-o librărie elegantă, inaugurată de curând, unde, între alţii, am rostit câteva cuvinte cu prilejul lansării unei cărţi.
Începând cu ianuarie 1985, adică odată cu lanţul de ierni geroase bogate în zăpezi, Stăpânirea luase măsura interzicerii circulaţiei automobilelor în Bucureşti şi în alte oraşe. Nu mai umblau pe străzi decât troleibuzele, foarte silenţioase, rare maşini de teren şi unele autobuze. Peste Capitală, mai ales înspre seară, se aşternea o tăcere rurală care îmi producea adevărate crize de melancolie şi de cădere în timp. Astfel, aflându-mă în apropierea Catedralei Sf. Iosif şi auzind un zgomot de tramvai sfâşiind tăcerea aceea înălbăstrită de apropierea serii, m-am simţit pentru o secundă sau mai multe în Calea Rahovei a copilăriei mele, în regimul fonic de la sfârşitul anilor ’50.
În toamna lui ’89, îndeosebi în octombrie, nostalgia îşi avea alte surse: intuiţia de om neimplicat (care nu avusese decât trei luni serviciu – ca profesor în Deltă), de particular, îmi spunea că asistăm la agonia unei perioade istorice, că Pompele Funebre se vor înstăpâni peste epoca în care trăisem până atunci. Şefii de partide comuniste cădeau rând pe rând în Răsăritul Europei şi avea să cadă şi Zidul Berlinului. Cei implicaţi nu făceau nicio legătură între aceste răsturnări şi România şi mă gândeam la oamenii guvernării Antonescu, la Antonescu însuşi, care în august 1944 se dusese două săptămâni la Olăneşti pentru o cură de ape… Eram convins că sfârşitul lui Ceauşescu va fi asemănător cu al lui Cuza, Carol al II-lea şi Antonescu: printr-o lovitură de palat la care vor colabora propriile sale servicii secrete. Este adevărat, uneori deznădăjduiam şi aveam sentimentul că ne rămâne să mai aşteptăm un an sau doi, apoi mă agăţam iarăşi de cuvintele lui Brucan, pe care îl auzisem cu urechile mele la „Europa Liberă” spunând că până în 1990 toţi şefii de stat din Europa Răsăriteană vor fi schimbaţi şi că metastaza istorică pluteşte în aer.
Puseurile de melancolie erau mai puternice ca oricând. Plimbându-mă prin oraş, aveam literalmente sentimentul că îmi iau adio de la o epocă. Între Calea Victoriei şi Piaţa Amzei se găseşte o şcoală unde am învăţat din 1961 până în 1964. Curtea ei se învecinează cu un şir de blocuri. M-am dus acolo şi m-am aşezat pe o bancă, fumând şi privind la copiii ieşiţi în recreaţie, amintindu-mi de învăţătoarea din clasa a treia, o basarabeancă cu puternic accent rusesc, trecută de 50 de ani, care, fără legătură cu lecţia, ne vorbea de „exploatatori” şi de „realizările regimului”. Pe stradă, în contrast cu starea sufletească şi cu tempoul mişcărilor mele, automobilele cu număr galben, de stat, Dacii negre, umblau în viteză, scrâşneau din frâne, conduse parcă de nevropaţi, şi îmi veneau în minte, întocmai ca o muzică, scene din Cronică de familie de Petru Dumitriu, care surprinsese şi el moartea unei epoci şi o făcuse fascinant.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cine îşi aminteşte de zilele nespus de calde care au precedat data de 22 decembrie 1989 trebuie că îşi aminteşte şi de zăpezile căzute la sfârşitul lui noiembrie din acelaşi an, însoţite de un ger pe măsură. Atunci am plecat la Căldăruşani şi am rămas la mânăstire aproape zece zile. În ajun fusese acolo în vizită o delegaţie de diplomaţi străini acompaniată de securiştii aferenţi, pe care cei doi călugări tineri ai mânăstirii îi numeau „Ierarhia nevăzută”, şi tot atunci răposatul episcop-vicar patriarhal Vasile Costin îi spusese colonelului B., care se ocupa „oficial” de Patriarhie: „Nici aici nu scap de dumneata, nu-mi ajunge că te văd zilnic la Bucureşti?”, după care acela se ridicase „foarte smerit” (povesteau călugării) şi se dusese să mănânce la bucătărie…
În afară de cei doi monahi, Damaschin şi Laurenţiu, ceilalţi 20 de călugări de la Căldăruşani erau oameni foarte în vârstă, în majoritate basarabeni refugiaţi în 1940 sau în 1944. Se aşezaseră cu predilecţie la Căldăruşani şi Cernica pentru că lacurile de aici le aminteau de mânăstirile lor. Unii erau trecuţi de 80 de ani şi n-am să-i uit plângând ca nişte copii la o tundere în monahism – o călugărire – care le amintea de propria lor retragere din lume. Locuiau în cetate, adică în chiliile dintre zidurile ridicate iniţial de Matei Basarab şi refăcute de Ghenadie Petrescu, care stăreţise aici după depunerea din treapta de mitropolit până la moarte, în 1918. Trăiau după cea mai autentică pravilă călugărească.
Stăreţia se afla în afara incintei, într-un corp de clădiri construit spre sfârşitul secolului al XIX-lea, incluzând cancelaria şi apartamentul patriarhului. Ferestrele stăreţiei dădeau spre nord, iar peretele dinspre lac – o latură a lui, pentru că mânăstirea era aşezată într-o peninsulă – era integral vitrat, astfel încât puteai privi, peste apă, pădurile din zare, din care ieşeau toamna căprioarele. În primăvara aceluiaşi an 1989, în Postul Paştelui, venisem aici, spre bucuria stareţului, cu părintele Anania, pe care îl plimbam pe lac, cu o barcă uşoară din fibre de sticlă, ajungând pe apă până la Grădiştea şi comentând epistola celor şapte scriitori pe care tocmai o difuzase „Europa Liberă”. Cu aceeaşi barcă mă plimbasem singur, vara, în timp ce deasupra mea treceau avioanele care aterizau sau decolau de la Otopeni, amintindu-mi că împlineam 38 de ani şi nu ieşisem decât o singură dată din ţară, la vârsta de 14 ani…
Recomandările noastre
