Mai mulţi activişti finlandezi, care militează pentru drepturile animalelor, ne-au scris ieri, ca reacţie la campania „Ce facem cu maidanezii?“. Jukka Kinnunen, Anu Raatikainen şi preşedintele organizaţiei Pro Animals din Finlanda, Kiia Vasko, ne îndeamnă să educăm populaţia în spirit european şi să nu instigăm la uciderea câinilor. Cei trei susţin că au fost în România şi că nu au constatat agresivitatea câinilor străzii, invocată de populaţie.

Campania EVZ „Ce facem cu maidanezii?“ continuă să provoace dezbateri între cititori pe tema patrupedelor, şi a ajuns până în Finlanda, de unde o organizaţ ie de protecţie a animalelor şi câţiva activişti ne-au cerut să nu instigăm populaţia la cruzime faţă de animale. Continuăm azi dezbaterile, cu câteva păreri şi soluţii primite de la cititori, urmând ca episodul de mâine să fie dedicat organizaţiilor de protecţie a animalelor, atât de hulite în ultimii ani, dar care dovedesc totuşi luciditate în abordarea subiectului.

Educaţie finlandeză

Jukka Kinnunen, Anu Raatikainen şi preşedintele organizaţiei Pro Animals din Finlanda, Kiia Vasko, au reacţionat la campania EVZ prin e-mail-uri în care-şi exprimă convingerile despre pasivitatea câinilor fără stăpân din România. „Am auzit că strângeţi poveş ti despre agresivitatea câinilor stră- zii şi mi se pare amuzant să aud asta, deoarece în ultimii 10 ani am călătorit în multe ţări în care exista problema câinilor străzii. Niciodată n-am întâlnit câini periculoşi sau agresivi, de exemplu în Rusia, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, România şi Slovacia. În fapt, oamenii au probleme mai degrabă cu câinii de rasă. Câinii de stradă se tem de oameni“, e de părere Jukka Kinnunen.

„Singurul scop al campaniei dumneavoastră este să provoace isterie printre oameni, şi asta produce mai multe cazuri de ucidere brutală a câinilor. România are deja un trist trecut în chestiunea masacrării câinilor. Numai sterilizarea lor va reduce numă rul câinilor străzii pentru totdeauna“, ne scrie Anu Raatikainen, care ne îndeamnă să avem o atitudine constructivă în această chestiune.

Preşedintele Pro Animals Finlanda, Kiia Vasko, ne-a trimis câteva fotografii dintr-un adăpost improvizat din Rovinari, unde câinii sunt prost trataţi, şi conchide că „media din România ar trebui să-i încurajeze pe oameni să acţioneze responsabil şi într-o manieră umană în legătură cu animalele“.

Monitorizarea câinilor şi a pisicilor din curţi

În ciuda zecilor de mesaje pe care le primim de câteva zile, în care suntem acuzaţi că instigăm la ură faţă de animale, afirmăm în continuare că nu acesta este scopul campaniei, ci dimpotrivă. Provocăm autorităţile să facă reglementă ri clare în privinţa animalelor, prin care să se controleze reproducerea acestora, pentru că din mesajele primite, indiferent de soluţia propusă, s-a desprins o idee comună. Toată lumea e de acord că trebuie umblat la cauză: sterilizarea câinilor şi a pisicilor din curţile oamenilor, adevărata sursă a populaţiei canine şi feline de pe străzi.

Florin Ivănică e de părere că nu trebuie să devenim măcelari ca să rezolvăm o problemă simplă: „obligativitatea primăriilor de a inventaria câinii cu stăpân, acţiune susţinută de sterilizare a tuturor câinilor, cu stăpân sau comunitari, marcarea celor sterilizaţ i, cu cipuri sau mai simplu tatuaj în ureche. Luaţi exemplul altor state, cum ar fi Ungaria. Parlamentul să găsească modalitatea de control a aplicării legii protecţiei animalelor, lege pe care au dat-o, dar pe care nimeni nu o respectă“.

Rezervaţii pentru câini

Bucureşteanul Mihai Cană crede că „înmulţirea acestor câini fără stăpân e cauzată şi de acei aşa-zişi iubitori de animale care au câini de rasă şi-i lasă să se împerecheze cu căţelele maidaneze. Nu numai conducerea e responsabilă, ci şi comunitatea. O soluţie ar mai fi şi înfiinţarea unor rezervaţii naturale pentru aceste animale, care, de bine de rău, sunt oricum obişnuite să se descurce singure, iar ONG-urile şi autorităţile să se implice în întreţinerea lor“.

PRIMELE EFECTE

Sectorul 1 înfiinţează Poliţia Animalelor

Primarul sectorului 1, Andrei Chiliman, cere azi consiliului local acceptul pentru amenajarea, pe 4.300 mp din zona Odăi, a unui adăpost pentru câini. Primăria alocă două miliarde de lei vechi pentru amenajarea pe terenul respectiv a unui centru de ecarisaj, care va fi gata în maximum două luni, asigură primarul. Cetăţenii vor putea suna la numărul 9540 pentru a solicita ridicarea câinilor fără stăpân sau intervenţia Poliţiei Animalelor, înfiinţată conform Legii 9/2008. Chiliman spune că a luat această decizie ca să nu mai fie intermediar între cetăţenii sectorului şi Administraţ ia pentru Supravegherea Animalelor (ASA) din cadrul municipalităţii.

REMEMBER

2001: primul război româno-maidanez

Povestea primului război dintre maidanezi şi români începe ca un jurnal al fetelor de pension: era duminică, 4 februarie 2001, şi ningea. Traian Băsescu, primarul general al Capitalei, a ţinut o conferinţă de presă ce anunţa schimbări majore în viaţa „câinilor comunitari“. Adică, viaţa lor urma să fie grabnic scurtată. EVZ le dădea o ştire cruntă iubitorilor de animale. Părea o glumă, dar era o glumă serioasă pentru maidanezi: „Trăienică, unde-l duci pe Azorică?/ Băsescu: Adio, câini vagabonzi!“.

Subtitlul era şi mai necruţător: „De la 1 martie, primarul general al Capitalei va pune în aplicare un program de eutanasiere a câinilor comunitari bolnavi sau agresivi şi de castrare a celorlalţ i“. „Va fi periat tot Bucureştiul. Vom porni dintr-o parte a oraşului şi vom ridica toţi câinii fără stăpân“, avertiza dr. Liviu Harbuz, directorul adjunct al Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor.

Aşa a început marea isterie, care a prins curând dimensiuni naţionale. La doar două zile de la acea conferinţă de presă dintr-o zi de februarie în care ningea, mai mult de o sută de bucureş teni au dat declaraţii prin care îşi luau angajamentul să se ocupe de câte un maidanez. Îşi asumau în scris răspunderea pentru cazul în care câinii aflaţi sub „protectoratul“ lor ar fi produs victime prin agresivitatea lor. Bă- sescu ameninţase: „În cazul în care un câine atacă un copil, persoana în cauză plăteşte tratamentul celui muşcat şi răspunde civil sau chiar penal dacă, în urma muşcăturii, copilul moare“.

Dulăii lui Băsescu, otrăviţi cu repetiţie

A urmat nebunia din cartiere. Maidanezii de bloc erau iubiţi şi apăraţi de românii furioşi. Mai mulţi cetăţeni au organizat mitinguri de susţinere a câinilor, i-au strigat lui Băsescu sub balcon: „Câinii nu-s ca flota“. „Ucizi un prieten, mâine cine urmează?“, au întrebat retoric protestatarii, în special reprezentanţi ai diverselor asociaţii de protecţie a animalelor. Primarul n-a cedat în faţa celor de la „Patru lăbuţe“, aşa că furia populară s-a abătut peste doi dulăi nefericiţi. Cetăţeni nervoşi au încercat de mai multe ori să-i ucidă pe Dick şi Aki, câinii familiei „marinarului fără suflet“. Aceştia au fost otrăviţi cu repetiţie şi şi-au petrecut primăvara prin cabinetele medicilor veterinari.(Andrei Crăciun) FĂRĂ GRIJI

Vasile de la PD, un maidanez fericit

În timpul marii „prigoane“ din 2001, cel mai liniştit patruped din Bucureşti era Vasile, despre care EVZ scria că „este câinele comunitar cel mai protejat din Capitală. Are «pile» foarte sus: la însuşi primarul general Traian Băsescu. (...) Vasile are atâţia protectori câţi oameni politici are Partidul Democrat. Toţi spun: «Vasile? Răspund pentru el cu capul». Inclusiv Traian Băsescu“. Vasile, pripăşit pe lângă sediul PD, era mai bătrân decât partidul, „locuind“ în zonă încă de pe vremea FSN-ului. Cele mai fericite zile ale lui Vasile erau cele în care aveau loc şedinţe de partid. Atunci, scriau jurnaliştii, era câinele în paradis: mânca mezeluri în valoare totală de peste 50.000 de lei. Cu mult mai mult decât un bugetar, remarcau oamenii cu năduf. Vasile avea o orientare politică solidă. Secretarul executiv pentru relaţiile internaţionale al PD îl lăuda frenetic în faţa presei pentru că a mâncat din mâinile liderilor Internaţionalei Socialiste. Vasile era celebru şi liniştit. Un câine ca o pasăre rară. (Andrei Crăciun) LUPTE

Căţeaua Pamela a dezbinat Cugirul

EVZ a spus în 2001 o poveste care ar putea deveni, uşor, subiect de roman. O căţea, Pamela, botezată aşa după soţia îndrăgitului Bobby Ewing din „Dallas“, a pus pe jar un oraş întreg. Oraşul Cugir, judeţul Alba. Totul a început de la un pensionar, nea Ştefan, care a intrat în conflict cu alţi locatari din cartier, după ce a bătut-o şi a sechestrat-o pe Pamela.

Pensionarul şi-a făcut singur dreptate după ce Pamela l-a muşcat. El a pus-o în portbagajul maşinii, a demarat în trombă şi a abandonat-o la zece kilometri de Cugir. Ce-a fost atunci... Pamela a fost căutată prin păduri ca Elodia. Nimeni nu i-a mai dat însă de urmă.

Drept „răsplată“ că scăpase scara de bloc de un câine agresiv, omul a fost bătut de ceilalţi locatari. Locuitorii din Cugir s-au divizat ca americanii în Războiul de secesiune. Cei mai mulţi l-au condamnat pe pensionarul care fusese şi muşcat, şi bătut de vecini. Puţini l-au susţinut. România profundă era la fel de fanatică. O problemă ignorată ani în şir s-a transformat, în bună tradiţie naţională, într-un război lacrimogen din care nimeni n-a câştigat nimic.

În 2002, Nae Caranfil îşi începea filmul „Filantropica“ sintetizând perfect România începutului de nou mileniu: „A fost odată un oraş în care oamenii se împărţeau în prinţi şi cerşetori. Între aceste două lumi nu existau decât câinii vagabonzi. Ei formau clasa de mijloc“. Oraşul era Bucureşti. Au trecut ani, dar nimic fundamental nu s-a schimbat. (Andrei Crăciun)