Dr. Florin Chirculescu, șeful secției de chirurgie toracică a Spitalului Universitar de Urgență din București: „Suntem indivizi care avem o meserie de care suntem foarte mândri, iar dacă nu ești orgolios, ca medic, nu ai cum să fii un medic bun!”
Astă-vară, în plin scandal generat de o hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a decis că medicii sunt funcționari publici, chirurgul Florin Chirculescu a afirmat, într-un interviu, cele de mai sus. Se știe, hotărârea ÎCCJ a provocat pe rețelele de socializare o mișcare de protest a doctorilor, brusc enervați de nepăsarea cu care autoritățile tratează de ani mulți problemele din sistem. Salariile mizerabile ale medicilor au figurat în primul plan al nemulțumirilor lor, alături de condițiile precare în care își desfășoară activitatea. Nu au fost uitate nici alte probleme serioase: exodul medicilor tineri și lipsa de respect cu care sunt tratați medicii, în general. Mobilizarea și unitatea medicilor a fost, din păcate, una de scurtă durată, pentru că între ei au intervenit disensiuni cu privire la care să fie obiectivele principale ale revendicărilor și, mai ales, la cine să-i reprezinte în negocierile cu trimișii guvernului. Tot ceea ce au putut obține a fost, în principal, o majorare cu 25% a salariilor. După asta, totul s-a stins, s-a încheiat ca într-un final cehovian, cu liniștea care se așterne peste camera părăsită, rând pe rând, de către toți invitații, și după ce stăpâna casei lasă capacul pianului, suflă în lămpi și închide încetișor ușa, după ea.
Să ajungi medic nu este la îndemâna oricui, cu atât mai puțin un medic bun. Eforturile depuse sunt imense, încep cu pregătirea pentru admitere la facultatea de medicină, așa, de pe la începutul clasei a unsprezecea de liceu, continuă cu șase ani de facultate grei ca dracu, iar terminarea facultății nu înseamnă mai nimic, decât ca premiză obligatorie în devenirea ulterioară. Imediat după absolvire urmează examenul de rezidențiat, unul față de care examenele din facultate par joacă de copii și în care mii de candidați își dispută câteva sute de locuri pentru pregătire în specialitățile medicale. Rezidențiatele durează și ele între trei ani (ex. medicina de familie) și șase ani (ex. neurochirurgia sau ortopedia pediatrică). După, examenul de medic specialist și, la câțiva ani, examenul de medic primar și doctoratul. Peste toate, oamenii ăștia învață pe rupte, de pe la 17 și până la 70 de ani, vârsta la care se pot pensiona medicii cu doctorate în științele medicale. Este, astfel, foarte clar, că fără o imensă ambiție, fără o acaparatoare dependență de mândrie, orgoliu și stimă de sine, nu poți parcurge infernul ăsta de eforturi și sacrificii, sau în niciun caz cu vreun rezultat notabil. Dacă în exercitarea performantă a acestei minunate profesii, așa cum spune dr. Florin Chirculescu, orgoliul, mândria și stima de sine hipertrofiate sunt cerințe obligatorii, fără de care nu pot exista performanța profesională și anduranța neapărat necesară, cele trei trăsături devin păguboase când este vorba ca medicii să purceadă la vreun demers de grup. Fiecare în parte o mare idividualitate, mai mulți medici puși la un loc nu vor clinti un fir de pai, pentru că vor fi preocupați să-și impună, unii-altora, a mai genială schemă de urnire a paiului și, mai ales, să se impună fiecare - celorlalți ca șef suprem al complicatei operațiuni de mutare a paiului. Nu vor depăși niciodată faza de intenție, mai mult, așa se nasc legendarele dușmănii pe viață și pe moarte din breaslă.
Drept pentru care, bine ar fi ca la următoarea acțiune revendicativă să nu se mai erijeze niciunul dintre ei în lider, să nu mai apară niciunul pe la televizor, în media, în general. Să-și angajeze, în schimb, o mare casă de avocatură și o puternică firmă de „relații publice”. Prima să le elaboreze, în termeni clari, juridici și economici, cererile și doleanțele și, ulterior, să le negocieze în numele lor. A doua, să comunice opiniei publice și factorilor decizionali în mod unitar, convingător și persuasiv aceste doleanțe, precum și stadiul realizării lor. Altfel, medicii, de unii singuri, nu vor trece niciodată de stadiul ciorovăielilor de la un raport de gardă, în care mai să se încaiere pe tema numărului ideal de scaune care trebuie așezate în sala de așteptare: trei sau cinci?
Cititi povestea detaliata in editia tipărita de astăzi a Evenimentului zilei
Recomandările noastre
