În fața perspectivei de a pierde mandatul de premier, după încheierea primei faze a negocierilor de ieșire a Marii Britanii din UE, și a concluziilor și a compromisurilor făcute, premierul Thereza May a ieșit public pentru a dezamorsa bombele stârnite de proiectul european de viziune ce va sta la baza mandatului negociatorului Michel Barnier, virtual președinte al viitoarei Comisii Europene. Mandatul va fi aprobat de Consiliul European de primăvară din luna aceasta.

Discursul pregătit pentru Newcastle a fost mutat la Londra din cauza vremii rele, iar conținutul său a fost mai degrabă unul politic, de consum intern, fără elemente de clarificare pentru partenerul european. Mai degrabă aspirațional, discursul a fost o replică dată europenilor pentru dorința britanicilor de a alege doar părțile convenabile din tratate pentru a le îndeplini și a respinge părțile care implică un număr de costuri. E o variantă inacceptabilă pentru Bruxelles, deși doamna May a susținut că orice acord de liber schimb e așa.

În fapt, Theresa may a reafirmat liniile sale roșii – imigrație și nerespectarea jurisdicției Curții Europene în perioada de tranziție, dar nici ulterior, firește. Cât despre substanță, era aproape clar că premierul britanic va nega compromisurile care au închis prima parte și au permis deschiderea celei de-a doua părți a negocierilor, atunci când a cerut compromisuri și de la partea europeană, nu numai de la cea britanică, în cazul frontierei Irlanda-Irlanda de Nord.

De altfel aceasta e cea mai periculoasă și cea mai complicată temă a negocierilor, pentru că varianta unei frontiere soft duce la reunificarea insulei și la ruptura Irlandei de Nord de Marea Britanie din punct de vedere comercial, și a pieței, lucru inacceptabil pentru aliatul Conservatorilor în coaliție, DUP, partidul unionist loialist nord-irlandez.

Doamna May neagă parțial compromisul deja acceptat și criticat de către colegii săi conservatori, motiv pentru care a fost pe punctul de a pierde mandatul de premier și nu e sigur dacă va rămâne în funcție până la terminarea procesului de Brexit. Firește nu mai vorbim aici de cazuri mai lejere și mai simple, precum frontiera Gibraltarului cu Spania cu propriile sale probleme.

De altfel, toată lumea se comportă ca și cum ar fi conștientizat că ieșirea din UE e o mare înfrângere și pentru britanici și aduce costuri majore. Mai multe drepturi decât canadienii și mai puține obligații ca norvegienii își dorește doamna May, adică un acord mai profund și mai bun decât CETA, acordul de liber schimb cu Canada, dar nu obligațiile apartenenței la spațiul economic comun european, care e opțiunea și substanța acordului norvegian.

Doamna May a acceptat că intrarea produselor britanice pe piața europeană nu va mai fi la fel, dar a acceptat domenii unde criteriile și normele europene vor fi menținute, fie și prin aprobarea unor legi naționale exact la fel ca cele europene.

Referirile la pragmatism și bun simț în negociere, la comunicare și conlucrare sunt de fapt efectele realizării unei forțe sporite pe care o are UE27 în negocieri.

Practic, Marea Britanie este față de Europa celor rămași cât Irlanda față de UK, și e dificil să vrei un statut special de fost membru când reticența și sentimentul de trădare prin Brexit a lăsat un gust amar europenilor și îi face mai degrabă să sancționeze ieșirea, să amendeze puternic Londra, să o facă să simtă costurile și ieșirea din UE să doară pe toată linia, la nivelul cetățeanului, chiar și numai pentru a evita efectul dominoului, când alte state ar urma această cale.

A deschide piața și a accepta simplitatea ieșirii și lipsa de costuri, prin generozitata statelor membre care rămân, poate fi un motiv de precedent periculos.

Mai mult, doamna May a depășit și un nivel al reținerilor neformulate în liniile roșii, dar greu de acceptat, respectiv plățile față de UE. Marea Britanie ar putea menține formule și sume de contribuții acceptabile la nivelul unor anumite politici pe care dorește să le îmbrățișeze și să le mențină. Motivația față de colegi de partid, chiar dacă greu de digerat și greu acceptabilă, este că taxele vamale însele sunt o formă de contribuție la bugetul UE pe care le-ar plăti Marea Britanie anual, prin intermediul tuturor produselor livrate de firmele sale în piața comună, deci varianta ar fi doar nuanțat avantajoasă în opțiunea neplății nici unei sume sau contribuții ca atare.

Temele grele rămân, în această a doua fază a negocierilor, politicile a la carte și selectivitatea acțiunii promise britanicilor, acolo unde reticențele membrilor UE cresc substanțial pentru că există costuri indirecte ale unui asemenea proces. Ca stat membru astăzi, Marea Britanie știe ce îi e avantajos din cadrul politicilor, pentru care din politici ar fi potrivit și eficient să plătească o contribuție directă și pentru care nu. Or tolerarea acestei variante de Brexit nu convine deloc Consiliului European și statelor membre.