Beton, sticlă și oameni. Cum arhitectura ne influențează viața și ne modelează orașele

Într-o lume dominată de cifre și presiuni economice, arhitectul rămâne un actor-cheie, chiar dacă uneori marginalizat. (sursă foto: Life of an Architect)

De la ansamblurile locative uniforme construite în perioada comunistă, până la zgârie-norii de sticlă care conturează astăzi marile hub-uri de afaceri, peisajul arhitectural românesc a traversat transformări profunde în ultimele decenii. Mediile în care locuim, muncim sau ne recreăm influențează în mod direct existența noastră, ne modelează obiceiurile și comportamentele, ne impactează interacțiunile sociale și pot contribui semnificativ la starea noastră de echilibru și bunăstare.

În prezent, orașele se dezvoltă rapid, iar proiectele imobiliare devin investiții majore. Tocmai de aceea, e important să înțelegem cum se construiește România și în ce direcție merge piața.

Dacă, în trecut, funcționalitatea era singura prioritate, astăzi românii acordă tot mai multă atenție calității spațiilor, fie că este vorba de locuințe, birouri sau zone de recreere. Schimbarea de perspectivă vine și ca o reacție firească după o perioadă în care arhitectura avea un rol mai degrabă ideologic.

În epoca comunistă, orașele au fost remodelate forțat, iar cartierele de blocuri identice erau construite pentru a găzdui cât mai mulți oameni în cel mai eficient mod posibil. Locuința era un drept, nu o alegere.

Calitatea vieții, prin ochii arhitectului

„Calitatea vieții nu înseamnă numai cât e apartamentul de mare sau de scump. Înseamnă unde e clădirea, cum arată și ce este în jur. O locuință trebuie să se bucure de mai multe elemente esențiale, care să permită o viață civilizată. Iar un arhitect ar trebui să se ghideze după principii de calitate a modului de organizare a clădirii, a modului de organizare a exteriorului și a adecvării la mediu și la contextul în care se găseşte”, explică pentru Capital Irina Popescu-Criveanu, arhitectă specializată în conservarea patrimoniului și planificare urbană.

Pe lângă cariera profesională, Irina este și cadru didactic asociat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și implicată în proiecte urbane de anvergură.

Arhitecta arată că, după 1990, românii au început să își recâștige libertatea de a alege cum și unde să construiască. Totuși, adevărata efervescență imobiliară a început după anul 2000, când piața s-a liberalizat, iar accesul la credite a devenit mai facil. Între 2002 și 2007, prețul mediu al unui apartament a crescut de zece ori, de la 10.000 la 100.000 de euro, fenomen care a generat o „bulă imobiliară” greu de controlat.

Criveanu consideră că dezvoltarea urbană actuală este influențată atât de tendințe, cât și de buget: „Realizarea unei investiții în conformitate cu cererea, oricum ar fi aceasta formulată, nu este neapărat ceva rău, numai că procesul trebuie urmărit și bine analizat.

Problema este cum gestionează statul și autoritățile publice locale politica locuirii, cum sunt impuse obligații pentru zonele de dezvoltare, prin coordonare, planificare și control, astfel încât în fiecare comună, oraș, municipiu, proiectele să se realizeze în mod civilizat – suntem în autonomie locală. După o perioadă sălbatică, normal ar fi ca acum să ajungem într-o zonă de echilibru.”

Orașul nu reprezintă doar betoane

Noțiunea de echilibru se reflectă tot mai mult în felul în care sunt gândite spațiile publice urbane. Piețele pietonale, pistele pentru biciclete sau regenerarea parcurilor sunt semne clare că orașele se reorientează spre oameni.

„În societatea contemporană, marcată de munca hibridă, îmbătrânirea demografică și stresul ecologic, arhitectura trebuie să medieze simultan confortul individual și eficiența colectivă, să reconcilieze conectivitatea digitală cu experiența fizică și să integreze sustenabilitatea în structura orașelor și locuințelor”, declară Ioana Chifu, arhitectă și cofondatoare a biroului Muro Muro Studio și care a jucat un rol important în realizarea proiectului „Human Scale”, reprezentarea României la Bienala de Arhitectură de la Veneția, ediția 2025.

Ioana Chifu consideră că problema locuirii în România nu ține doar de lipsa spațiului, ci de prioritățile sociale, de politicile urbane și de valorile noastre ca societate.

„Apartamentele devin tot mai mici nu pentru că nu avem resurse, ci pentru că am normalizat o abordare pur speculativă a locuirii, unde eficiența financiară e mai important decât calitatea vieții. Distanțele dintre clădiri se comprimă, spațiile verzi dispar, iar ceea ce cândva era gândit ca locuire colectivă decentă azi se reduce la minimul necesar pentru profit”, menționează arhitecta. Pentru ea, este esențial ca oamenii să regândească locuirea nu doar ca pe un produs de piață, ci ca pe un drept fundamental.

Goana după locuințe

Chiar dacă ritmul de construcție a încetinit, cererea pentru locuințe se menține ridicată, mai ales în marile orașe. În primele nouă luni din 2024, s-au finalizat cu 15% mai puține locuințe decât în aceeași perioadă din 2023, potrivit Global Property Guide.

În plus, investițiile imobiliare rămân un domeniu atractiv. Rata medie de returnare prin închiriere este de aproximativ 6,5%. Orașe precum Timișoara devin din ce în ce mai căutate și pe platforme precum Airbnb, cu un grad de ocupare de aproximativ 47%, potrivit datelor Investropa.

Influența dezvoltatorilor imobiliari este greu de ignorat. Irina Popescu-Criveanu recunoaște că unii dintre ei colaborează eficient cu arhitecții, însă lucrurile nu sunt mereu atât de simple.

„Există cazuri în care e greu să te opui unui dezvoltator. Bineînțeles, poți refuza colaborarea, dar nu de puține ori se acționează în afara legii pentru ca arhitectul să-și păstreze comanda. Noi ne aflăm acum și într-o perioadă de așezare din punct de vedere economic și nu e un timp suficient pentru echilibrarea drepturilor și obligațiilor fiecărei părți, de la echipa de proiecție, la investitori, cetățeni și administrație. Însă situația se îmbunătățește – treptat –, dar se îmbunătățește”, explică Irina Popescu-Criveanu

Arhitectura viitorului

Într-o lume dominată de cifre și presiuni economice, arhitectul rămâne un actor-cheie, chiar dacă uneori marginalizat. Misiunea sa nu se limitează la estetica unei clădiri, ci presupune oferirea unor soluții adaptate nevoilor sociale, climatice și culturale.

Tot mai mulți profesioniști trag semnale de alarmă legate de dezvoltarea urbană haotică, lipsa spațiilor verzi și absența unui dialog real între administrație, dezvoltatori și cetățeni. Fără reguli clare, arhitectura riscă să devină doar o imagine frumoasă, fără substanță.

Pentru Ioana Chifu, un proiect de arhitectură trebuie să comunice cu mediul în care se află: „Arhitectura care ignoră contextul, memoria, clima și topografia sa și ritualurile zilnice ale locuitorilor săi riscă să devină o expoziție itinerantă”. Arhitecta atrage atenția asupra faptului că România urbană trece printr-un proces accelerat de transformare.

Presiunea pieței, nevoia de locuire și schimbările climatice cer soluții inteligente, rapide și sustenabile. Arhitectura viitorului va fi, cel mai probabil, una digitalizată, flexibilă, ecologică, dar și profund umană.

„Arhitectura are o influență profundă asupra societății, fiind mai mult decât un răspuns funcțional la nevoi spațiale. Ea modelează comportamente, conturează relații sociale și reflectă sau contestă valorile unei epoci. Într-un sens pozitiv, arhitectura poate contribui la o societate mai echitabilă, incluzivă empatică si mai sustenabila”, concluzionează Ioana Chifu.