Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
O zi obișnuită de doliu național. Vineri, 30 august 1944, ora 15.00; în Sala de Aur a Palatului Belvedere din Viena se semnează documentul prin care Adolf Hitler „dăruia” Ungariei jumătate din Transilvania, cunoscută în context istoric și ca „Transilvania de Nord”.
Implicarea conducătorului Germaniei în diferendul maghiaro-român s-a făcut doar în urma eșecului negocierilor dintre cele două țări de la Turnu-Severin, începute la 16 august, dar mai ales din cauza unui iminent atac al Ungariei asupra României! Armata maghiară primise ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului pe 28 august; pe frontieră se semnalaseră deja numeroase acțiuni provocatoare, iar aviația maghiară a pătruns în spațiul românesc până la Brașov și a bombardat aeroportul civil din Satu Mare.
Un conflict armat între cei doi aliați ai Axei ar fi fost ultimul lucru pe care-l dorea Germania, motiv pentru care că Führer-ul a intervenit pentru a-l aplana.
Ungaria și Punctul 4
La punctul patru al „Dictatului de la Viena” se stipulau următoarele: „Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept, vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România.”
Astfel, românii, care formau populația majoritară, au fost puși în fața unei alegeri imposibile - să-și piardă rădăcinile sau să-și piardă pământul; cei 1,2 milioane de etnici români s-au trezit peste noapte că sunt minoritari într-o altă țară, cu o altă religie, cu o altă cultură.
„Cultura reprezintă căutarea perfecțiunii noastre prin familiarizarea, în chestiunile care ne privesc cel mai îndeaproape, cu cele mai bune lucruri gândite și spuse pe lumea asta” (Matthew Arnold, critic literar englez, supranumit „apostolul culturii”).
Cultura presupune deci conservarea, transmiterea și asimilarea a tot ce a dat mai bun specia umană, prin selecția de valori făcută de la o generație la alta.
Bătălia documentelor
Primul document cunoscut scris în limba română este „Scrisoarea lui Neacșu Lupu din Câmpulung”, datată iunie 1521 și adresată lui Hans Benkner, judele Brașovului, prin care acesta era avertizat despre apropierea turcilor de Țara Românească și Transilvania. Acesta este cel mai vechi text păstrat în limba română și, deși este scris în alfabet chirilic (specific epocii), limba este clar românească; el demonstrează folosirea limbii române în administrație și comunicare oficială, nu doar în sfera orală sau populară. Scrisoarea este considerată piatra de temelie a limbii române scrise, chiar dacă limba fusese vorbită cu mult timp înainte.
Prin comparație, primul document cunoscut scris în limba maghiară este „Fragmentul și rugăciunea lui Halotti Beszéd” (Halotti beszéd és könyörgés), datat în jurul anului 1192–1195. Este cel mai vechi text cunoscut scris în limba maghiară, păstrat integral și reprezintă un text religios – predică și rugăciune rostite la înmormântare. Redactat într-o epocă în care latina era limba oficială a clerului și administrației în Regatul Ungariei, documentul marchează începutul scrisului maghiar și al formării limbii maghiare literare. Între cele două documente există un decalaj istoric de trei secole, care reflectă și diferențele în structurile politice, ecleziastice și nivelul de integrare culturală în Europa apuseană din acea perioadă.
Deficitul cultural – soluția genială
România trăiește de ani de zile sub semnul deficitelor; avem deficit bugetar – statul cheltuiește mai mult decât produce, avem deficit comercial – România importă mai mult decât exportă, avem deficit demografic – mor sau pleacă mai mulți români decât se nasc sau se întorc în țară. Avem chiar și deficit de încredere, de profesionalism și de viziune. Toate acestea sunt dureroase, dar, teoretic, recuperabile: prin reforme, prin credite, prin sacrificii.
Există însă un deficit care nu se acoperă nici cu bani, nici cu programe europene, nici cu austeritate - acesta este deficitul cultural, singurul imposibil de redus „pe cale naturală”, fiind vorba de un decalaj istoric care nu se măsoară în PIB, ci în secole, care nu se exprimă în puncte procentuale sau în statistici anuale, ci în distanța uriașă care există, de exemplu, între Ungaria și România.
Decalajul în cifre și fapte
– Anul 1000: Ștefan cel Sfânt este încoronat rege al Ungariei, cu o coroană trimisă de papa Silvestru II; creștinarea maghiarilor se face sub forma unui regat european, integrat în familia politică și religioasă a Europei Latine (catolicism, relații directe cu Roma și Occidentul). România? Nici nu exista ca stat, iar limba română era doar în faza de formare, fără scriere proprie.
- Integrarea occidentală: Ungaria intră parțial sub Habsburgi din 1526 și în întregime după 1699, prin tratatul de la Karlowitz, devenind conectată direct la Viena – capitala capitala muzicii, filosofiei și artei, a barocului și a iluminismului. România începe timid europenizarea abia în 1866, cu un prinț german. Decalaj: peste 200 de ani.
– Universități: Ungaria avea universitate la Pécs în 1367, prima de acest fel din spațiul central-european. România? Abia în 1860 apare Universitatea din Iași – un decalaj de aproape 500 de ani.
– 1859: Liszt Franz (sau Liszt Ferenc), unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor (și socrul lui Richard Wagner) concertează pe marile scene ale Europei. România? În același an se uneau principatele, încercând să-și găsească alfabetul comun.
– Opere: în 1875, la Budapesta se inaugurează Opera Maghiară. România? Opera Națională București apare abia în 1921. Diferență: aproape o jumătate de secol.
– Literatură: În 1904, Ferenc Molnár cucerea Europa cu „Băieții din strada Pal”, roman tradus în peste 40 de limbi. În aceeași perioadă, literatura română încă se zbătea provincial, cu o recunoaștere modestă la nivel european. În anul 2002, Imre Kertész primește Premiul Nobel pentru Literatură pentru romanul Sorstalanság (Fără destin).
Cifrele sunt clare - România are un deficit cultural imens față de Ungaria; românii au rămas tributari folclorului și etnografiei, în timp ce maghiarii s-au așezat, cu seninătate imperială, în centrul Europei.
Acest decalaj cultural nu va putea fi recuperat niciodată (Soha!) de țara noastră pe cale naturală, normală, cu un român la conducerea Ministerului Culturii și aici intervine „genialitatea” politică pur autohtonă: dacă premierul României a găsit soluții dureroase, dar acceptabile pentru deficitele economic și bugetar, pentru cel mai grav deficit – cel cultural – soluția frizează creativitatea absolută!
Soluția „logică”: un maghiar la Ministerul Culturii
Numirea unui maghiar la conducerea Ministerului Culturii reprezintă o soluție revoluționară; în loc să bâjbâim cu „strategii culturale” românești, originale, importăm direct rețeta imperială: disciplină culturală, instituții solide, tradiție central-europeană.
Ministerul Culturii devine astfel o punte nu către Europa, ci direct către Viena și Budapesta; o scurtătură istorică, un bypass cultural, un salt de minimum trei secole înainte, aproape instantaneu.
În fond, dacă tot am ratat șansa să fim un imperiu, măcar să avem de la alții, care au fost imperiu, reprezentanți bine instalați la cârma culturii noastre. Acesta este de fapt și apogeul demnității noastre naționale: să recunoaștem că alții au cultură, iar noi avem minister!
Cultura maghiară, dezvoltată sub coroana Sfântului Ștefan și rafinată în cafenelele Vienei și Budapestei, nu poate să fie decât mult deasupra culturii românești – o cultură provincială, sătească, încă blocată între doina de jale și micii cu muștar. Și atunci, ce soluție mai simplă există decât să facem direct un salt uriaș, prin import de cultură imperială?
De aceea, numirea unui maghiar la conducerea Ministerului Culturii nu este o jignire, ci un act de „modernizare accelerată”. România sare trei secole peste propria soartă (căci de destin nu poate fi vorba) și intră prin Budapesta și Viena, direct în Europa civilizată.
România recunoaște, în sfârșit, că singură nu are cum să recupereze handicapul istoric secular față de Occident și atunci recurge la un outsourcing cultural în toată regula: predăm ministerul, bugetul și simbolurile naționale în mâna unui maghiar, cu speranța că vom face prin el, saltul pe care nu l-am reușit în o mie de ani.
Dacă economia se rezolvă cu FMI-ul, iar bugetul cu taxe și impozite mărite, cu reduceri de salarii și concedieri masive, atunci cultura se rezolvă prin externalizarea ei la Budapesta.
Ministerul Culturii nu este o instituție despre pliante, tăiat panglici sau făcut bugete pentru festivaluri, este instituția care ar trebui să definească și să apere nucleul identitar al unui popor, este ultimul bastion al identității naționale; acolo se decide ce rămâne din noi peste 100 de ani, care scriitori sunt publicați, ce opere sunt finanțate, ce muzee primesc atenție, ce valori sunt canonizate. Este gardianul memoriei colective, al miturilor fondatoare, al limbii materne, durerii, marilor figuri și marilor eșecuri care au devenit legendă; de aceea, într-un stat mic precum România, cel mai important minister nu este nici Ministerul Apărării, nici cel al Economiei, ci tocmai Ministerul Culturii, cel care are drept scop conservarea și valorificarea patrimoniului cultural, care sprijină creația contemporană și gestionează politicile culturale ale statului.
Ministrul Culturii are responsabilitatea de a filtra valorile, istoria, arta, mitologia fondatoare a unui neam, astfel încât el nu trebuie doar să fie competent, ci să simtă visceral identitatea pe care o administrează.
Un popor cu o cultură mică, tânără și fără anvergură internațională nu-și poate încredința Ministerul Culturii cuiva care vine dintr-o altă mitologie, oricât de politicos sau instruit ar fi el.
Cu toate acestea, conform deciziei premierului României, susținut de binomul politic PSD-PNL, un actor maghiar format într-un repertoriu străin, în paradigma culturală budapestană, tributar simbolic personajelor, tradițiilor și traumelor unui alt neam, care provine dintr-un alt cod cultural, ba chiar unul în mod tradițional concurent, dar totuși superior, imperial, este cel care poate simți în profunzime cel mai bine ce înseamnă să trăiască, să admire, să respecte, să vibreze instinctiv, să iubească visceral, să apere firesc pe Eminescu, Caragiale, Blaga, Cioran, Eliade sau Brâncuși.
A accepta ca memoria colectivă a românilor să fie administrată de cultura maghiară nu este un gest de toleranță, ci un gest de mare responsabilitate al celor doi onorabili oameni de stat - premierul și președintele României, sprijiniți de binomul politic PSD-PNL - este un semn de progres, un semn de imunitate culturală puternică a națiunii noastre, cu atât mai mult cu cât cultura nu se măsoară în diplome, ci în sânge - sânge de martiri, sânge de eroi, sânge de poeți! Diploma o poți cumpăra, însă cultura o plătești cu generații întregi de trude și sacrificii.
Când un stat cedează cultura sa altuia, chiar și simbolic, cedează autoritatea asupra memoriei colective; iar aici nu vorbim despre un străin care s-a integrat cu umilință într-o altă cultură, vorbim despre reprezentantul unei culturi care și-a dorit istoric dominarea celei românești din Ardeal, în administrație, în școală, în biserică, în toponimie.
Așadar, cum poate un om format într-o paradigmă istorică diferită — în care Trianonul e doliu național iar „Dictatul de la Viena” motiv de bucurie nemărginită, în care Avram Iancu este privit ca un personaj negativ, iar limba română a fost considerată un „grai țărănesc” — să devină reprezentantul unei culturi pe care, chiar și involuntar, o consideră inferioară?
Foarte simplu, în opinia celor doi onorabili bărbați de stat români, premierul și președintele României și a binomului politic PSD-PNL, deoarece cultura imperială superioară al cărei reprezentant de seamă este actualul ministru al Culturii, András István Demeter, îl poate ajuta pe acesta să depășească barierele care ar putea să apară.
Cultura reprezintă o serie de caracteristici distincte ale unei societăți sau grup social, în termeni spirituali, materiali, intelectuali sau emoționali (UNESCO) și se sprijină pe patru piloni: simboluri, eroi, tradiție și set de valori; ea este rezultatul unei constrângeri pe care o numim educație, o moștenire care se transmite cu ajutorul codurilor de comunicație specifice cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul și artele, mass-media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă (telefonul).
Și ce poate fi mai frumos, mai înălțător decât omagiul adus de un ministru maghiar al Culturii din Guvernul României, cu lacrimi în ochi și vocea gâtuită de o emoție profundă, la dezvelirea bustului lui Avram Iancu, de la Câmpeni?
Cine ar putea să înțeleagă mai bine ce a însemnat Avram Iancu, eroul care a făcut din munți o cetate și din săteni o oaste, care a fost glasul celor mulți, sabia celor umiliți, visul celor care credeau în libertate, decât un maghiar care îi poartă încă ecoul în memorie și cicatricea în istorie?
Cine altul decât un maghiar ar putea realiza că Avram Iancu rămâne simbolul etern al rezistenței, că el nu aparține doar trecutului, ci și viitorului, ca avertisment că un popor care își uită eroii riscă să devină sclavul altui popor?
România dovedește astfel un rafinament unic în lume: niciun alt popor nu a găsit soluția de a-și cinsti eroii, lăsându-i pe adversari să le țină discursurile elogioase.
Ce dovadă mai mare de „maturitate democratică” există, decât acest act de simbioză culturală?
În seara zilei de 30 octombrie 1938, liniștea Americii a fost sfâșiată de o voce gravă, venită din eter, care anunța o invazie extraterestră a Statelor Unite. Reporterii „de la fața locului” transmiteau cu un realism halucinant, care-ți îngheța sângele în vine, că extratereștrii au aterizat în New Jersey și că prin arme termice și gaze ucigătoare spulberau armata, ardeau orașele și înaintau distrugând totul în cale. Ascultătorii, convinși că aud relatări reale, au intrat în panică — unii fugeau spre câmpuri cu ce aveau pe ei, alții se închideau în pivnițe cu armele încărcate, iar alții se rugau crezând că e sfârșitul lumii; șoselele s-au blocat de mașini pline cu familii fugind spre necunoscut, bisericile s-au umplut de oameni plângând și cerând iertare, iar fermele izolate au devenit fortărețe improvizate, cu puști îndreptate spre cer.
În mai puțin de o oră, ficțiunea radiofonică creată de Orson Welles după romanul lui H.G. Wells, structurată sub forma unor buletine de știri în direct, a transformat o țară întreagă într-o masă de oameni speriați, gata să abandoneze rațiunea în fața fricii absolute, a spulberat bariera dintre realitate și imaginație, arătând cât de fragilă este ordinea socială atunci când frica își înfige colții în mintea oamenilor.
Războiul Lumilor a rămas, de atunci, simbolul perfect al puterii media de a crea, printr-o singură voce și un scenariu bine regizat, o distopie trăită în direct, prima distopie în timp real din istoria umanității - o lume întreagă aruncată în haos, doar prin puterea unui microfon.
Astăzi, România trăiește o situație gen Războiul Lumilor fără extratereștri, fără lasere și fum ucigător — dar la fel de reală, la fel de paralizantă. O distopie în care oamenii nu fug pe șosele, ci privesc nepăsători, în timp ce un alt fel de invazie, mai perfidă și mai tăcută, își face loc în însăși inima culturii și a identității naționale.
Nimeni nu cere excludere, nimeni nu cere discriminare, dar nimeni nu ar trebui să conducă cultura altui popor, dacă nu face parte din acel popor. Iar cultura română, în această epocă a spălării pe creier, are nevoie nu doar de manageri destoinici, ci de luptători îndrăzneți, purtători ai memoriei și moștenirii noastre.
Ministru român al Culturii... în Ungaria?! O distopie mai halucinantă decât Războiul LumilorSă ne închipuim o scenă science-fiction de tip H.G. Wells, în care, dintr-un univers paralel, se prăbușește pe Pământ o realitate imposibilă: un ministru român al Culturii, numit în inima Budapestei, într-un guvern maghiar.
Este un exercițiu de imaginație dureros, menit să arate cât de absurdă este situația inversă — una pe care România o acceptă fără să clipească, dar care, în Ungaria, ar stârni o reacție demnă de o invazie extraterestră, comparabilă doar cu panica stârnită de emisiunea radiofonică a lui Wells, Războiul Lumilor.
Budapesta, 3 august 2025 – Ungaria este zguduită de o decizie guvernamentală fără precedent: premierul maghiar a anunțat în această dimineață numirea lui Andrei Iobăgeanu, un român născut la Caracal și absolvent al Facultății de Istorie din București, în funcția de ministru al Culturii. Iobăgeanu, stabilit de câțiva ani la Szeged, este vorbitor pasiv de maghiară și a mai lucrat ca expert în proiecte culturale transfrontaliere, însă nu are o formare directă în canonul cultural maghiar.
„Este o onoare să contribui la promovarea culturii maghiare în lume. Cred în dialogul dintre popoare și în schimbul de valori”, a declarat Iobăgeanu la ceremonia de învestire.
Decizia a provocat reacții în lanț în rândul presei, politicienilor, artiștilor și opiniei publice din Ungaria și a iscat un adevărat scandal național.
Reacții din presă
Breaking News: Un român născut în Caracal, absolvent al Facultății de Istorie din București, vorbitor pasiv de maghiară, este propus ministru al Culturii în Ungaria.
Declarațiile curg în cascadă:
„Este o insultă adusă memoriei lui Sándor Petőfi!”
„Cum poate un român să înțeleagă simbolismul maghiar?”
„Să ne așteptăm ca Ministerul Culturii să propună comemorarea lui Avram Iancu?”
Proteste masive se formează spontan în fața Parlamentului din Budapesta, piața Kossuth devine scena unor demonstrații în apărarea identității naționale; zeci de mii de oameni flutură steagul maghiar și pancarte pe care scrie: „Niciodată sub altă cultură!” Cultura e luată în serios, e apărată, e vie!
Magyar Nemzet: Trianonul reeditat simbolic! Cum să ne încredințăm memoria națională unui român? O palmă peste obrazul națiunii – cum poate cineva crescut în cultura mioritică să fie responsabil de păstrarea memoriei lui Sándor Petőfi sau Ady Endre?
Népszava: Guvernul a pierdut controlul asupra identității naționale!
Index.hu: Ministerul Culturii nu e jucărie europeană! E templul sufletului maghiar! E ca și cum un german ar fi numit ministru al Culturii în Polonia. Pur și simplu nu se face. Guvernul justifică numirea prin ‘deschidere europeană’. Criticii o numesc ‘o cedare inacceptabilă a suveranității culturale’. Budapesta nu e Bruxelles! Cultura nu se negociază între popoare!”
Academia Maghiară de Științe emite un comunicat de urgență:
Numirea unui român la conducerea ministerului Culturii din Ungaria reprezintă o ofensă directă adusă memoriei naționale, o decizie rușinoasă, revoltătoare, care denotă lipsa de coloană vertebrală a politicienilor maghiari. Ungaria nu duce lipsă de oameni de cultură, iar aici nu vorbim despre naționalitate, despre etnie în sens biologic, ci despre o apartenență culturală care vine din formare, limbă, educație și memorie colectivă.
Cineva care aparține culturii române, cineva a cărui limbă maternă este alta decât cea maghiară, cineva care nu a publicat nimic, niciodată ceva în limba maghiară, care trăiește în propriul orizont istoric și simbolic, nu poate reprezenta și apăra valorile unei alte culturi — cu atât mai puțin pe cele ale culturii maghiare, care a fost timp de secole în conflict latent (sau fățiș) cu proiectul cultural român, de credință ortodoxă, pe care am încercat să-l maghiarizăm, să-l eliminăm din spațiul nostru geografic prin orice mijloace, timp de un mileniu.
Cultura maghiară este expresia unei istorii unice, a unei limbi irepetabile, a unei traume fondatoare; ea nu poate fi condusă de un outsider, oricât de bine intenționat, deoarece cultura nu e exportabilă.
Pe stradă, reacțiile sunt și mai dure
Béla, 58 de ani, pensionar din Budapesta: E inadmisibil! Nu am nimic cu românii, dar cultura noastră este a noastră. Cum să o conducă cineva care nu simte ce înseamnă Trianon? Nu e vorba de ură, ci de bun-simț. Românul să conducă cultura maghiară? E absurd!
Katalin, 32 de ani, artistă vizuală: Nu poți apăra ce n-ai în sânge. Cultura nu se predă, se trăiește. Am lucrat în România, îmi place țara lor, dar Ministerul Culturii trebuie condus de cineva din sânul culturii maghiare. Asta nu e xenofobie, e logică elementară.
Ferenc, student: Am studiat la Cluj. Frumos. Dar nu pun românii miniștri la noi. Punct. Ne-au furat Ardealul, acum vor și simbolurile noastre? Să fiu condus cultural de un român? Niciodată! Soha! Soha! Soha!
Distopia cu un român numit ministru al Culturii în Ungaria ar fi de neconceput nu pentru că ungurii sunt intoleranți, ci pentru că ei au memorie, instinct de conservare, mândrie. Dacă mâine, în realitate, ar apărea un român la conducerea Culturii în Ungaria, probabil că ar fi considerat un act de război simbolic. Tocmai această reacție lucidă a Ungariei imaginare scoate la iveală starea de comă culturală a României reale, care nu mai e doar o distopie, ci o tragedie.
Ce face acest experiment imaginar atât de revelator este reacția perfect previzibilă și legitimă a societății maghiare, pentru că ungurii, spre deosebire de români, își înțeleg cultura ca pe un teritoriu sacru, ca pe un instinct colectiv, nu ca pe o formalitate administrativă, ca un departament de PR.
În Ungaria, a fi ministru al Culturii înseamnă să fii gardianul unui canon istoric, al unei limbi, al unei traume naționale (Trianon), al unei mitologii naționale construite cu sânge și vers; nu poți încredința această sarcină unui străin de suflet, oricât de politicos, competent sau deschis ar fi el.
Un popor care tace, o cultură care piere
Ar accepta Polonia ca un german să-i coordoneze patrimoniul național cultural? Niciodată!
Ar înghiți Grecia un ministru format în cultura turcă? Niciodată!
În România reală, cu un maghiar numit la Cultură, am asistat la un fenomen unic: absolut nicio reacție. În locul ei, România oferă resemnare, cinism, fatalism, lene intelectuală, liniște vegetală ca într-un cimitir al memoriei, tăcerea surdă a unui popor care nu mai știe ce e al lui, nici de ce merită păstrat, realitatea crudă a unui stat care și-a pierdut instinctul de conservare culturală.
Guvernul României - comunicat de presă
Doamnelor și domnilor, România a intrat astăzi într-o nouă eră culturală! Premierul a anunțat numirea unui maghiar în fruntea Ministerului Culturii, o decizie salutară și absolut logică; deși nu este un experiment nou, cele două mari partide, PSD și PNL, au decis că nimeni nu poate conduce mai bine o cultură mică și provincială ca a noastră decât reprezentantul unei culturi imperiale, șlefuită la Budapesta și înnobilată la Viena!
Este o zi istorică pentru România: cultura română se înclină oficial în fața culturii maghiare, recunoscându-și locul modest, de anexă folclorică, astfel că în loc de sarmale și doine, de acum înainte, ministerul va respira operă, vals și rafinament imperial.
România a încetat, în sfârșit, să mai încerce să fie originală: a înțeles că e mai simplu să împrumuți de la cei care știu să facă cultură cu adevărat. Ministerul Culturii devine astfel prima sucursală oficială a Budapestei la București.
Reacțiile din presă: inexistente!
Televiziunile de știri s-au concentrat pe subiecte mai urgente: prețul roșiilor în piețe, canicula, bârfe politice; TVR tocmai a anunțat că începe să preia transmisia de la televiziunea publică din Ucraina și alte posturi private, destinate exclusiv refugiaților ucraineni (emisiuni netraduse, netitrate, nedublate).
Marile cotidiene au preluat sec comunicatul Guvernului, fără nicio întrebare, fără vreo analiză de fond, fără context istoric.
Uniunea Scriitorilor n-a avut nicio poziție, la fel și Academia Română.
„Triunghiul de aur” al culturii române postcomuniste - Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, maeștrii în predici despre demnitate, morală și spirit național, tac…iar tăcerea lor e mai grea decât orice discurs; ei, care altădată își adjudecau cu emfază titlul de „conștiință a națiunii”, acum sunt doar un triunghi al tăcerii: trei statui de gips înfipte într-o grădină de elite ofilite.
Pe stradă, reacțiile sunt tipic… românești
Florin, 54 de ani, din Ploiești: Auzi, cine e ministru la Cultură? Habar n-am, dom’le, eu nu prea mă uit, nu mă bag...Nu contează etnia, să fie om bun.
Alina, 29 de ani, din București: Mie îmi place Ungaria. Am fost la Budapesta, foarte frumos. Dacă omul e competent, ce contează că e maghiar?
Gheorghe, 67 de ani, pensionar: Nu mai contează, oricum Cultura nu ne ajută la pensii. Să-l pună pe oricine.
Asztalos, 78 de ani, din Tg Mureș: Tot ce pot să sper este să nu facă cu noi, maghiarii din România cu cetățenie maghiară, ce-am făcut noi, maghiarii, cu bieții români din Transilvania în 1940, care nu au vrut să renunțe la cetățenia română. Că doar asta face parte din cultura noastră, maghiară…
Fără proteste, fără indignări, fără măcar o discuție despre ceea ce în alte țări ar fi fost o criză de stat; în loc de reacție, avem vegetalitate, în loc de vigilență - oboseală cronică, în loc de instinct de conservare, cinism și fatalism.
Reacții externe
La Budapesta, vestea a fost întâmpinată cu satisfacție: „Suntem onorați că România recunoaște, în sfârșit, superioritatea culturală maghiară. Ministerul poate fi considerat, de acum, Consulatul Cultural al Ungariei la București” a transmis un oficial.
Distopia culturală
România a reușit, în sfârșit, ceea ce părea imposibil: să facă cea mai „inspirată” alegere culturală din istoria ei. Ministerul Culturii nu mai este condus de un român, ci de un maghiar. Argumentul este simplu și imbatabil: cultura maghiară este imperială, monumentală, simfonică, cu rădăcini vieneze și rafinamente dunărene, în timp ce cultura română rămâne, vai, sătească, doinită, legată de câmpuri prăfuite și de poeți neînțeleși, de sarmale fierbinți servite împreună cu piftia pe aceeași farfurie.
Prin urmare, numirea unui maghiar în fruntea culturii românești nu e doar logică: e un act de „maturizare națională”.
Ceea ce părea o glumă de prost gust a devenit realitate: România își predă cultura, singura formă prin care un neam devine el însuși, forma supremă de supraviețuire a unui popor și asta nu pentru că ar fi fost cucerită, ci pentru că a ales singură să se declare înfrântă. Într-o lume în care identitatea culturală este cel mai de preț bun al unei națiuni, România reușește performanța rară de a-l încredința altora, cu tot cu cheile ministerului.
Distopia culturală nu mai este o ficțiune, este chiar guvernarea noastră.
România, o țară cu identitate în comă și reflexe naționale abolite, a acceptat de mult ca școlile să uite istoria, ca ministerele să devină trocuri politice, iar valorile să fie înlocuite cu bugete; acum acceptă și ca memoria colectivă să fie administrată de cineva format într-o altă memorie colectivă. Ea este, astăzi singura țară din Europa care-și pune un ministru al Culturii dintr-o cultură istoric opusă, uitând că cultura nu este despre festivaluri, ci despre cine ești.
Un maghiar nu poate conduce cultura română din același motiv pentru care un român n-ar fi acceptat niciodată la Cultura în Budapesta. Nu pentru că n-ar fi capabil sau binevoitor, ci pentru că nu are formarea, reflexele și trăirile necesare pentru a simți durerea și orgoliul acelei culturi.
În Ungaria imaginară, numirea unui român ar fi tratată ca un atac. În România reală, numirea unui maghiar este tratată ca un fapt divers; România i-a dat frâiele memoriei sale culturale, fără întrebări, fără îndoieli. Aceasta nu este doar o știre, este o capitulare simbolică, este o radiografie dureroasă a unui popor obosit, deconectat de la propriul simbolism, care nu se mai apără și care, tăcând, dispare. Cultura română este abandonată fără rezistență, într-o liniște de cronică agricolă.
Când pui un minister esențial, precum cel al Culturii, în mâinile unui actor de provincie, care nu doar că nu are anvergură națională, dar nici măcar nu se revendică din filonul românesc – atunci trădezi. Când un stat precum Ungaria își conservă, își finanțează și își exportă cultura ca pe o armă diplomatică, iar România o consideră un decor, un birou de protocol, o sinecură minoră – atunci pierzi.
Cultura română e mică. Tocmai de aceea nu ne putem permite să o pierdem.
Epilog personal
Puține cărți m-au impresionat în copilărie așa cum a făcut-o romanul lui Ferenc Molnár, „Băieții din strada Pal”. Îmi amintesc și acum emoția cu care am citit povestea acelor copii, luptând cu toată seriozitatea lor pentru un teren de joacă transformat în câmp de onoare.
Atât de mult m-a prins acea atmosferă încât, împreună cu fratele meu mai mic am încercat să o reproducem acasă; ne-am inventat propriul nostru „teren”, am împărțit roluri, am stabilit „legi” și am ridicat chiar și „fortificații”, cu mijloacele pe care le aveam la îndemână.
Am descoperit atunci că nu era doar un joc, ci o lecție despre prietenie, loialitate și sacrificiu.
Astăzi, privind la România, îmi dau seama că noi am uitat tocmai lecția acestor copii: să lupți, chiar pentru un teren mic, pentru că acel teren e al tău.
P.S. Pamfletul face parte din vechea tradiție a culturii române, de la cronicarii satirici până la gazetarii interbelici. El nu este o insultă, ci o armă literară, o formă de critică socială dusă până la caricatură; pamfletul reprezintă singura formă de respect pe care o merită prostia.
Opinie de Marius Niculescu
