După experiența ”Mutter Virtuosi”, eram oarecum descumpănit. O anume frustrare mă încerca la gîndul că, pentru a-l regăsi pe Bach, va trebui să revin la cd-urile personale ori la youtube.
N-aș fi vrut ca această ediție de Festival ”George Enescu” să se încheie fără un Bach așa cum trebuie, fără un Bach ”de acolo”. Priveam, așadar, cu speranță spre concertul ce avea să aibă loc pe 11 septembrie, noaptea, la Ateneu.
Sub conducerea unui Roger Norrington (81 de ani) suferind, minimal, incapabil de gesturi dirijorale decise, dar investit cu totul în muzica pe care o dirija, prezent în spiritul muzicii clipă de clipă, cu o putere carismatică matură și irepresibilă, Orchestra de Cameră din Paris a oferit o seară Bach (nu doar Johann Sebastian, ci și Carl Philipp Emanuel și Wilhelm Firedrich Ernst). În program, cele trei capodopere pentru vioară amintite ieri. Soliste: Sarah și Deborah Nemțanu. Surorile Nemțanu sînt, la 34 și 32 de ani, prim-violoniste în două ansambluri orchestrale de vîrf din Franța. Prima, Sarah Nemțanu a cîntat concertul în mi major. Concertul este echilibrat, expresiv, apolinic, în dialog susținut cu acompaniamentul, în prima parte, melancolic, umbros, de o frumusețe aproape neverosmilă, sunetul viorii se înfășoară în jurul unui ostinato grav, în a doua parte, exuberant, dansant, de un hedonism elegant și reconfortant în a treia parte. Sarah Nemțanu a cîntat foarte convingător, dar și seducător. De unde seducția? Ascultînd-o, am avut intuiția că Sarah Nemțanu cîntă Bach din interiorul unei imaginații romantice. Sunetul este precis, dar spune, aluziv, și altceva decît inteționează, vioara se ”îndoaie” după cum vrea Bach (căci contrapunctul pe vioară este imposibi de făcut fără să ”o îndoi”), dar sentimentul nu dispare nici o clipă, dimpotrivă, se reliefează măreț și dominator. A doua, Deborah Nemțanu a cîntat concertul în la minor. Extaziat, am descoperit că, în diferență față de sora sa, Deborah Nemțanu cîntă Bach din interiorul unei imaginații baroce. Sunetele își împlinesc menirea doar contruind ceva, cît mai elaborat, liber după regulile simetriei făcută anume ca să placă, într-o geometrie neverosimilă, într-o bucurie a ființării cu bune rosturi.
Temperamente diferite, Deborah fiind ceva mai expansivă și Sarah fiind ceva mai serioasă, amîndouă sînt pur și simplu posedate de plăcerea absolută de a cînta la vioară. Am putut vedea explozia acestei plăceri cînd, împreună, cele două surori au interpretat dublul concert.
Am avut mereu impresia că Bach își construiește fascinantele canoane, dar și complexele unisoane, ca pe un șir de oglindiri. Viorile se ”privesc” una pe celalată ca și cum s-ar oglindi una în alta. Numai că imaginea în oglindă este inversă. În plus, muzica lui Bach din acest concert nu este o mereu o oglindă plană. Printr-o colosală forță expresivă, oglinzile se curbează în fel și chip, redînd amplificat sau redus, sunetul ce-i parvine din cealaltă vioară. Apoi, se mai întîmplă ca oglinzile să aibă melancolice inerții: vine spre ea un sunet nou, dar ea tot pe cel anterior îl reflectă, cu nostalgie, ca și cum s-ar fi atașat de el. Și toate acestea nu se petrec doar în dialogul viorilor-solist, ci și în dialogul lor ori al fiecăreia dintre ele, cu acompaniamentul.
Am putut înțelege încă și mai bine în dublul de Bach că, dacă plăcerea viorii și disciplina exercițiului le unește pe cele două surori, tipul de imaginație cu care cîntă le diferențiază. Imaginația unui interpret, din cîte îmi pot da seama, răspunde stimulului sonor al muzicii pe care o cîntă în feluri diferite. Dacă, în cazul sensibilității există, fără îndoială, diferențe mari în funcție de muzica cîntată (un tip de sensibilitate stîrnește Monteverdi și alt tip de sensibilitate stîrnește Alban Berg), imaginația este ceva mai liberă, mai subiectivă, ea depinde foarte mult de datele interioare, cele mai intime, ale interpretului.
După cele două concerte despre care am vorbit ieri și azi (Mutter și surorile Nemțanu), am constatat a mia oară miracolul lui Bach: merge oricum. Atinge, marchează, impresionează, convinge, copleșește și în blugi și în baroc și în romantism, și cu instrumente vechi și cu instrumente noi, și la Ateneu și în Piață și în Biserică. Oriunde și oricum ești, el aduce catedrala lui la tine și o așează, măiastru, în jurul tău, deasupra capului tău, sub tălpile tale - iată! Extrem de riguroasă în formele sale, muzica lui Bach este, paradoxal, perfect pliabilă pe orice suflet, pe orice sensibilitate, pe orice imaginație. Ca să funcționeze, e nevoie doar ca sufletul, sensibilitatea și imaginația să existe. De aceea, Bach e mai omenesc decît oricare alt compozitor pe care îl știu.
PS La București, Sarah era brunetă și Deborah era blondă, se-nțelege...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
