Fostă Zi Națională până în 1947, când România a devenit Republică Populară din Monarhie, 10 Mai a rămas pentru români, în lungii ani ai comunismului, savoarea nostalgiei vremurilor mai bune, definitiv trecute.

În anii de după 1989 am reușit cumva să o golim de orice înțeles, ca și cum îl lăsăm pe fiecare să aleagă ce vrea să celebreze, statul ocupându-se doar de crearea cadrului legal.

Florian Bichir a fost primul care mi-a atras atenția că pe 10 avem o sărbătoare unică în analele românești: e sărbătoarea fără nume!

Am căutat legea care o instituie, 103/2015 și am găsit o formulare bulversantă: Ziua de 10 Mai va fi sărbătorită în fiecare an ca sărbătoare naţională.”

Atât!

Nici o vorbă despre ce sărbătorim, pe cine. Legea mai are un articol cu mențiunile obișnuite despre ce au de făcut autoritățile și cum se vor achita facturile pentru sărbătoarea… Nici aici nu se spune ce sărbătorim. Așa că fiecare cinstește un pahar pentru ce-i trece prin cap.

Se pune întrebarea cum de s-a ajuns la o lege atât de proastă? Răspunsul e ”vânare de vânt”, dar povestea legii, așa cum a rămas ea în arhivele Parlamentului este interesantă.

Ea este povestea ipocriziei cu care privim mereu istoria și o adaptăm nevoilor noastre imediate de comunicare.

Inițiatorul legii este fostul senator, în mai multe legislaturi, și fost ministru al Culturii, pentru doar câteva luni, Puiu Hașotti.

Și în proiectul său de lege, sărbătoarea e doar sărbătoare, fără a i se atribui vreun nume. Proiectul este depus pe 3 septembrie 2013, în plină guvernare USL, alianța dintre PSD și PNL, dar, desi Hașotti era liberal, Senatul îl respinge pe 9 decembrie în același an. O explicație ar fi că USL era muribundă.

Dacă în Lege Hașotti se ferește să aleagă unul dintre cele două nume împământenite: Ziua Regelui și Ziua Independenței Naționale, nevrând să tranșeze el o dispută care ține din 1947, în expunerea de motive depusă la Parlament el face referire la cele trei evenimente legate de ziua de 10 mai: jurământul depus la București, în 1866, de domnitorul Carol, semnarea proclamației de Independență, în 1877, la o zi după ce parlamentarii votaseră textul citit de Mihail Kogălniceanu, și, în 1881, nașterea monarhiei, când Carol devine Rege al României.

Aici trebuie spus că, între 1948, după abdicarea Regelui Mihai, și 1989, ideea propagandei a fost că Independența, declarată în 1877 și apoi plătită cu sânge pe front, trebuie marcată, dar nu vroiau să o lege de 10 mai, Ziua Națională pe timpul ”regimului burghezo-moșieresc”. Așa că au crescut rolul zilei de 9 mai 1877 și discursul lui Kogălniceanu. Poate credeți că disputa e încheiată, dar nu e așa, și acum sunt în Parlament două proiecte, unul liberal care să declare zi de sărbătoare națională 10 mai și unul pesedist care vrea această onoare pentru cea de 9 mai! Amândouă cică ar fi blocate, așa că rămânem cu legea veche.

Fostul senator Hașotti a mai adaugat în legea sa un articol, care prevedea ca ziua de 10 mai să fie zi liberă.

Ajunsă la Camera Deputaților, legea este amendată. Articolul care declara sărbătoarea zi liberă a fost scos. Amendamentul de excludere a articolului a fost susținut de Adrian Solomon, de la PSD. Solomon este, potrivit Mediafax, inițiatorul legii legată de ziua de 9 mai.

Pe 24 aprilie 2015, legea lui Hașotti este adoptată de Camera Deputaților și pleacă la promulgare. Pe 14 mai devine lege prin semnătura președintelui Klaus Iohannis.

De la acea data, pe 10 mai puteți felicita pe cine vă trece prin cap, dar cel mai bine ar fi să spuneți un ”La mulți ani, România!”