După 30 de ani de la revoluţie, am trecut de faza naivităţii în care credeam în alegeri libere şi corecte, care să desemneze, conform dorinţei poporului, conducătorii. Nu mai credem nici în campania electorală, pentru că şi ea a devenit ceva secundar în bătălia pentru putere. Armele care se folosesc pentru ca fotoliile confortabile din spatele uşilor capitonate să fie cucerite de noii flămânzi de putere, sau păstrate de cei care le ocupă acum şi vor să se ţină în ele pentru că au constatat că sunt confortabile şi aducătoare de profituri mari, sunt cu totul altele decât convingerea electoratului prin metoda, hai să-i spunem clasică, a discursului electoral sau a unui program pentru dezvoltarea ţării.

Armele folosite sunt perfide şi, deşi deloc noi, pentru că au fost folosite împotriva noastră de foarte multă vreme, încă se arată a fi foarte eficiente. În principal, acestea sunt două: frica şi diversiunea prin scandal

Să începem cu prima. Frica! în timpul procesului de la Nürnberg, Herman Goering, când a fost întrebat cum a convins poporul german să‑i susțină pe nazişti, acesta a spus: „Este un lucru simplu. Nu are de‑a face cu nazismul, ci cu natura umană. Poți face asta într‑un regim nazist, socialist, poți să o faci în comunism, în monarhie sau democrație. Singurul lucru pe care guvernul trebuie să‑l facă, pentru a transforma oamenii în sclavi, este să promoveze frica. Și, dacă poți găsi ceva care să‑i sperie, vor face tot ceea ce dorești”.

 Se tem românii astăzi de ceva? Desigur! Cu un război brutal la graniţă, care durează de mai bine de doi ani, nu ai cum să nu fii cel puţin îngrijorat. Folosindu-se de aceste împrejurări, se seamănă spaima.

 La sfârşitul lunii ianuarie 2024, cel mai important general al Armatei Române, Șeful de Stat Major, gen. Gheorghiţă Vlad, a spus, citat de Europa liberă: „Civilii români, ca toți europenii, trebuie să fie pregătiți, Rusia nu se va opri la Ucraina.” E drept că apoi, această declaraţie gravă a fost nuanţată. Cum că, totuşi, dacă Rusia ar fi să atace mai departe de Ucraiina, asta nu se va întâmpla foarte curând. Dar omul de rând a rămas în cap cu ideea, rostită, repet, de cel mai important general al Armatei Române, că Rusia nu se va opri la Ucraina. Păi unde ar putea ea să continue atacurile? Simplu! În ţările învecinate. Adică şi în România. Cu alte cuvinte, ne paşte războiul.

Să mai luăm un exemplu. Unul foarte recent. Îngrijorare mare de tot că la Tiraspol, la sfârşitul lunii februarie, adunarea de cum s-o fi numind ea acolo, că sigur parlament nu e – v-o spun pentru că am fost în Transnistria chiar de mai multe ori, în perioada conflictelor din anii ’90 – va cere alipirea la Rusia, după modelul regiunilor din Ucraina. Ştirea venea pe fondul multor informaţii difuzate săptămâni în şir că Putin vizează ocuparea Republicii Moldova. Numai că nu s-a întâmplat aşa. Adunarea de la Tiraspol nu a cerut deloc alipirea la Rusia, ci protecţie din partea Rusiei. Ceea ce nici măcar Rusia, conform recentului discurs al lui Putin, nu a înţeles ce vrea să spună. Ca dovadă, Transnistria nici nu a fost menţionată în cuvântare. Dar ideea că pe lângă războiul de la graniţă, mai avem în apropiere şi o regiune care vrea să devină Rusia, a fost indusă. Şi o dată cu ea, şi spaima.

  Cea de-a doua armă, diversiunea, este ceva mai veselă. Diversiunea şoşocilor. Departe de mine gândul de a analiza activitatea politică a doamnei senator sau a soţului dânsei. De vreme ce se află în Parlamentul României, iar acum sondajele o dau cu un anumit procent, arată că există cetăţeni care doresc să o aleagă. Este dreptul lor şi aşa este normal să se întâmple într-o democraţie.

Numai că dincolo de asta, există un scandal în familia Şoşoacă, care ţine de ceva vreme prima pagină. Ba exploziva doamnă Diana rosteşte apăsat ameninţări la adresa soţului proaspăt exclus din partid, spunând că va face dezvăluiri incendiare despre el, ba sfătosul domn Silvestru îşi sfătuieşte blând soţia să revină la matcă şi să bage de seamă cu cine se înhăitează.

Ce rol cred eu că au aceste două arme, altele decât cele folosite într-o democraţie în alegeri? Prima, desigur, să ne facă uşor de manipulat. Cea de-a doua? Să fim atenţi la disputa dintre cei doi soţi şi să nu băgăm de seamă manevrele care se fac în culise, de către cei care vor să păstreze puterea cu orice preţ.

Comasări de alegeri, sub pretextul că se menţine stabilitatea, fără să ni se explice ce s-ar destabiliza dacă alegerile s-ar ţine fiecare la termen. Sau să nu aflăm, ori dacă aflăm, să nu comentăm, prinşi în vâltoarea scandalului şoşocist, întâlnirile de taină prin restaurante de lux, unde se pun la cale candidaturi.

Şi încă multe, foarte multe alte astfel de tertipuri. Sunt chiar în stare să meargă până acolo încât, în premieră în România, să avem doi preşedinţi, unul în funcţie, iar altul care face joc de gleznă până se eliberează locul de la Cotroceni. Manevre de prostire, care ar trebui să treacă neobservate, sau cel mult ca nişte ştiri neinteresante, prin faţa unor alegători înspăimântaţi pe de-o parte, şi cu ochii pe un scandal de familie, îmbrăcat în haine de partid, pe de alta.