După al Doilea Război Mondial, România s-a confruntat cu o situație extrem de dificilă. Deși a întors armele împotriva Germaniei naziste la 23 august 1944, contribuind semnificativ la prăbușirea frontului din Balcani și scurtând astfel războiul în acea regiune, România a fost totuși tratată ca un stat învins. Prin Convenția de armistițiu semnată la Moscova și Protocolul militar special din septembrie 1944, armata română a fost subordonată celei sovietice. Astfel, a fost marcat începutul unei perioade de control sovietic.

În cartea sa, „La est de Cortina de Fier”, autorul Corneliu Filip prezintă situația României după al Doilea Război Mondial.

Subordonarea Armatei Române după Al Doilea Război Mondial

În primul rând, autorul povestește despre armata română. „Armata română, în pofida înzestrării tehnice deficitare, s-a dovedit o forţă combatantă recunoscută, atât de propriii aliaţi, dar şi de adversari, mai ales în comparaţie cu celelalte armate aliate Wermacht-ului (ungară şi italiană). România, armata sa, în condiţiile noului curs pe care îl luase războiul în 1944, trebuia să găsească o soluţie de supravieţuire, de desprindere, aşa cum se întâmplase la începutul anului 1918, după revoluţia bolşevică din Rusia.”

După război, România a avut statutul de stat învins. „Armata română a fost redusă şi subordonată celei sovietice prin Convenţia de armistiţiu, iar Comisia Aliată de Control - instituită tocmai pentru a rezolva problemele raporturilor cu noii aliaţi - era dominată de sovietici. Reprezentanţii britanici şi americani doar aprobau conduita ruşilor şi schițau unele gesturi de protest.”

„Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi revenirea efectivelor combatante în ţară, armata română a fost supusă unui intens şi permanent proces de reducere şi “primenire”. Partidul Comunist făcea eforturi perseverente pentru a trece sub control armata şi a o folosi pentru scopul său de bază. Acela era preluarea în întregime a puterii prin înlăturarea tuturor adversarilor.”

Situația în noul context geopolitic

În continuare, Corneliu Filip mărturisește: „O ilustrare clară a situaţiei armatei în noul context geopolitic şi militar de la începutul anilor ’50 o reprezintă participarea delegaţiei române la “Consfătuirea reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară şi ai Uniunii Sovietice desfăşurată la Moscova în zilele de 9-12 ianuarie 1951. Astfel la Consfătuirea convocată de conducătorul sovietic I.V.Stalin au participat, din partea română, şeful P.M.R. (Gh. Gheorghiu Dej), ministrul Apărării, Emil Bodnăraş, dar şi consilierul militar sovietic principal, (Kolgonov).”

Despre această Consfătuire nu s-au vorbit prea multe. Însă, recent au fost dezvăluite câteva aspecte: „Din studierea documentului recent publicat reies două concluzii de bază. În condiţiile în care economiile ţărilor “de democraţie populară” din Europa, încă nu se refăcuseră după război, plus povara plăţii despăgubirilor către U.R.S.S (cazul României, Ungariei, Bulgariei) cât și plaga pe care o reprezentau societăţile mixte (tip sovrom), li se cerea acestor ţări un nou efort pentru înarmare. Se poate adăuga starea conflictuală cu Iugoslavia.”

Se mai preciza: “Organizarea de pace urmează să fie realizată în întregime până la sfârşitul anului 1952. Cea de război, va fi gata de mobilizare, la sfârşitul anului 1953”. Prin această majorare masivă a efectivelor şi dotării tehnice se încălcau şi prevederile Tratatului de pace de la Paris, care limitau, prin clauzele sale navale, militare şi aeriene (art.11-20) efectivele armatei române. Astfel, numărul diviziilor s-a redus de la 50 (1943) la 7 (1947).”

Însă, subiectul este mult mai amplu și este detaliat pe larg în cartea „La est de Cortina de Fier”. Dacă v-am stârnit curiozitatea, puteți comanda cartea de pe edituradecarte.ro