Până la sfârșitul anilor ’50, nădejdile oamenilor de la țară că vor scăpa de comunism au rămas intacte. O evocare de Dan Ciachir.

Cuvântul rege şi sinonimul său vodă le-am auzit mai întâi în vacanţele petrecute în satul bunicilor mei dinspre mamă, aflat la vreo 30 de kilometri depărtare de Maglavitul lui Petrache Lupu, ciobanul care vorbise cu Dumnezeu şi la care se duseseră în pelerinaj sute de mii de români în anii ’30.

Bunicii mei aveau o femeie la toate, Ana, devotată, inteligentă, care îi slujea de câteva decenii. Era, ca majoritatea oamenilor din sat, anticomunistă ferventă. Într-o zi am auzit-o povestind cum vodă aterizase cu „arioplanu” pe un islaz din apropiere de Maglavit, iar apoi se dusese la Sfântu’ să se sfătuiască cu el. „Şi a stat vodă, cucoană, două ceasuri cu Petrache Lupu pe bancă la poartă, şi ăştia nu l-a cunoscut, că venise îmbrăcat ca un ţăran – cu cioareci şi cu opinci în picioare… Pe urmă l-a petrecut lumea până la islaz, s-a suit iar în arioplan şi-a plecat.”

Ăştia erau comuniştii, noua stăpânire, cărora, ca şi diavolului, nu li se spunea pe nume în satul acela izolat din Oltenia unde la mijlocul anilor ’50 o maşină trecea cam la cinci zile o dată. După război, la Verbicioara, aşa se numea satul, se efectuaseră săpături arheologice, conduse de profesorul Dumitru Berciu, care scoseseră la iveală urmele unei culturi din Neolitic, menţionată în primul volum al tratatului de Istoria României din 1960. Spiritul arhaic era însă o trăsătură a locuitorilor. Am auzit o bătrână spunând că pusese pe foc un copaciu. Şi auzeam frecvent femei în vârstă plângându-se că încă mai trăiesc, deşi sorocul le trecuse. La cei peste 90 de ani ai săi, aşezată pe prag, cu bastonul alături, sorbind dintr-o cană de vin, mama notarului repeta: „Ia-mă, Doamne!”.

Moartea nu era privită cu spaimă şi nu producea durere decât dacă secera vieţi tinere. Se vorbea de ea ca de un fenomen inclus în însuşi ciclul vieţii. Strâns în cercul unor păduri de stejar, satul îşi avea cimitirul în marginea dinspre apus, la liziera codrului. Crucile de lemn pictate în roşu şi albastru înfăţişau naiv îngeri şi aveau deasupra o apărătoare curbată, zugrăvită şi ea, acoperită cu tablă, menită să le protejeze de zăpadă şi ploi. M-am întins adesea pe iarba cimitirului umbrită de pădure, fumând, cu bicicleta alături. Era cu totul diferit de cimitirele de oraş, sumbre, sufocate de beton, delimitate de ziduri… În zilele de pomenire a morţilor, femeile veneau aici dis-de-dimineaţă cu ciobul de tămâiat – o farfurioară de lut sau ce mai rămăsese din ea – şi cu lumânări pe care le aprindeau pe morminte. Unele boceau, altele vorbeau cu răposaţii. Credinţa în Dumnezeu şi-n viaţa de apoi era mai vizibilă în respectarea datinilor şi-a rânduielii decât în mersul la biserica în care preotul slujea de două ori pe lună.

Oamenii care fumau foloseau amnarul, piatra şi iasca, iar ţigările erau răsucite migălos din foiţă, lipite cu salivă, apoi netezite, astfel încât „facerea” uneia putea să dureze un sfert de ceas. Tutunul şi hârtia, acum când nu mai existau prăvălii particulare, proveneau de la cooperativa în care se practica trocul: puteau fi plătite cu ouă de găină, întocmai ca gazul şi sarea.

Pe o rază de zeci de kilometri, în jurul acelui sat în care electricitatea şi telefonul au pătruns abia în 1972, nu exista niciun fel de industrie. Acolo am cunoscut liniştea ca fenomen fizic desăvârşit. Îmi amintesc puritatea fonică a unor nopţi în care citeam la lumina lămpii până în zori.

La trei kilometri se afla comuna Verbiţa; la şapte, fosta reşedinţă de plasă, Pleniţa, devenită capitală de raion, iar la 60 – Craiova. Până acolo încă se mai mergea cu căruţa, drumul durând o zi întreagă.

Dacă la sfârşitul anilor ’50 şi la începutul deceniului următor, trecerea unei maşini scotea lumea la porţi, înainte de război avuseseră automobile cei doi moşieri din Verbiţa, medicul şi învăţătorul. În târgul de câteva mii de locuitori în care bunicul meu se ducea zilnic la serviciu cu bicicleta pe vreme bună existaseră vreo 20 de maşini. În sat, un om gospodar avea batoză de treierat cu „vapor” (motorul care o punea în funcţiune), cazan de ţuică, prăvălie sau pământ arabil. Bunica mea, care provenea dintr-un neam de negustori, ţinea minte cutiile de sardele Robert din micul lor magazin, coniacul de Segarcea în butoiaşe de 30 de litri, calupurile de halva grecească ori turcească, roşcovele fiind un articol comun, ca şi măslinele…

Amestecul de elemente rurale şi orăşeneşti întâlnit în Bucureştiul copilăriei îl regăseam în vacanţele petrecute la ţară. Bufetul din lemn de nuc, şifonierul („garderobul”), toaleta şi noptierele cu oglinzi, gheridoanele cu mânere de metal, dar mai ales patefonul His Master’s Voice cu câteva duzini de discuri, toate cumpărate de la Craiova înainte de război, contrastau cu butia şi butoaiele din pivniţa casei, cu putinele strânse în cercuri de fier în care erau tescuiţi strugurii şi cu fântâna cu ciutură. Plantele şi arborii împărtăşeau acelaşi contrast: în curte şi în grădină existau pruni, vişini, corcoduşi, dar peste terasa beciului atârnau ciorchini de viţă Napoleon şi Hamburg. De îndată ce venea primăvara, erau scoşi la soare cei doi leandri, lămâiul şi smochinul crescuţi fiecare în hârdăul său. Când pleca la înfăţişările de la tribunal, la procesul intentat pentru cele două camere ocupate de organizaţia locală de partid – pe care avea să-l câştige –, bunicul se îmbrăca în haină albă, îşi lua bastonul, îşi punea pălăria de fetru sau pe aceea de paie (după anotimp). Ceea ce nu-l împiedica să dea singur mâncare la păsări ori să scoată cartofi din grădină cu lopata. În curte se găseau ţestul de pământ în care se cocea pâine, ceaunul, pirostriile, ulcele de lut pentru mâncarea de post, iar în bufetul din casă – servicii de masă şi pahare cu picior.

După ce am descoperit în „garderob” un teanc de bancnote de o sută de mii de lei, de un milion şi de cinci milioane, imprimate în 1947, curiozitatea m-a împins să scotocesc prin sertare. O lume revolută ieşea la iveală: monede de argint bătute în ultimii ani ai domniei lui Carol I, înfăţişând pe revers o femeie îmbrăcată ţărăneşte torcând din furcă, bănuţi din aceeaşi epocă, găuriţi la mijloc, datând din 1910, monede cu chipul regelui sârb Milan Obrenovici turnate la mijlocul secolului al XIX-lea, apoi timbre care îl arătau pe domnitorul Carol venind de la Baziaş spre Bucureşti în caleaşcă trasă de şase cai şi pe acelaşi Carol în mijlocul micului său parlament, un almanah „Univer­sul” cu membrii Familiei Regale şi cu fotografia lui Dumitrescu-Câmpina, patronul ziarului omonim, manuale şcolare care se deschideau cu poza lui Carol al II-lea, un roman poliţist din anii ’30 ilustrat pe copertă cu botul unei maşini sport şi cu o femeie fardată violent…

Pe capacul interior al patefonului apărea în efigie de email un căţel alb ciulind urechile lângă pâlnia unui gramofon. Discurile nu fuseseră turate decât foarte puţin, iar mapele lor de hârtie, majoritatea purtând emblema Casei Odeon, menţionau adresa unui magazin craiovean de pe strada Madona Dudu. Varietatea muzicii înregistrate pe ele mergea de la sârbe executate de Muzica militară a unui regiment din Turnu Severin până la două arii din opera Martha interpretate în germană. Majoritatea discurilor erau cu tangouri, iar tenorii graseiau. Jean Moscopol cânta o bucată intitulată Vreau să mă-mbăt; un cuplet din aceiaşi ani ’30 începea cu versurile „La Capşa-n colţ/ Lângă un gard/ Pe bulevard…”.

Până în 1948 sau 1949, bunicul meu fusese funcţionar la Secţia financiară a plăşii Pleniţa; adică perceptor. El încasa, cu păsuielile de rigoare, impozitele celor doi moşieri din comuna învecinată. Îi plăcea să îşi amintească cum unul dintre ei îi trimitea uneori maşina şi sticle de vin înfundat de ziua lui onomastică.

Pe celălalt moşier, Otto Fieraru, care copilărise la Viena, l-am cunoscut la sfârşitul anilor ’60. M-a poftit să îmi arate nişte cărţi vechi şi colecţia unui ziar din vremea Războiului de Independenţă. Locuia într-o rămăşiţă din fostul său conac, îngrijit cu devotament de o menajeră. Număra aproape 70 de ani, era înalt, impunător şi avea o autoritate naturală în glas. Oamenii îl tratau cu multă deferenţă. Ani în şir îl ascunseseră în casele sau în gospodăriile lor până ce fusese arestat de Securitate. În unele împrejurări, când îi păcălea pe urmăritori, striga: „Sunt Otto Fieraru! Prindeţi-mă dacă puteţi!”. La bătrâneţe îşi păstrase intacte semeţia şi dispreţul faţă de comunişti. L-am întrebat despre maşinile pe care le avusese; un Horch şi un Steyer. Nu făcea caz. Am reţinut de la el că în perioada interbelică două sticle de şampanie franţuzească la un local de lux din Bucureşti sau Craiova costau cât o pereche de boi. Şi tot la el am văzut prima dată un binoclu Zeiss. Sora lui, domnişoara Zorica, domnişoară bătrână, trezea analogii livreşti în scăpătarea ei. Aducea des vorba de Viena şi purta cu ea un zodiac tipărit înainte de reforma calendarului din 1924. Era la fel de respectată ca şi fratele ei, iar femeile din sat erau bucuroase s-o ajute.

Celălalt proprietar, Petrarian, mult mai bogat decât Otto Fieraru, nu se mai putuse întoarce niciodată acasă după ce fusese ridicat de la conac cu întreaga familie şi deportat în 1949. Bunicul meu îl vizitase de câteva ori la Craiova, unde se stabilise ulterior. Nu ascundea cât îl marcaseră pierderile suferite şi încercările prin care trecuse. Conacul său, de care mi-am amintit atunci când am văzut locuinţa lui Iuliu Maniu de la Bădăcin, utilat cu centrală electrică proprie, avea aleea principală mărginită de două şiruri de brazi înalţi. Un pigment aparte în vecinătatea atâtor păduri de stejar. Conacul fusese lăsat în paragină ani îndelungaţi. Părăsirii şi decrepitudinii fusese menită şi casa pe care o terminase în 1947 pe marginea eleşteului aflat la trei kilometri, unde construise şi o moară de apă. De pe malul opus, când mergeam să fac baie, aveam drept în faţa ochilor clădirea aceea radioasă şi solitară, cu loggia sau pridvor la etaj, care se degrada lent. Lacul, întins, adânc până la şase metri, cu peşte mult şi trestie deasă înspre coada unde i se aflau izvoarele, era de asemeni neîngrijit, iar din 1962 năpădit de lintiţă şi mizerie: după înfiinţarea gospodăriei colective apăruseră acolo un saivan şi o crescătorie de porci. În dreptul lor, de 23 august erau aduse de la Craiova câteva butoaie de bere, se frigeau mititei şi se ţinea un fel de chermesă populară la care s-a renunţat după câteva etape din lipsă de participanţi.

Până la sfârşitul anilor ’50, nădejdile oamenilor din acea parte a Olteniei legate de izbăvirea de comunism dobândiseră dimensiuni mitice. Anticomunismul lor era organic şi aşa avea să şi rămână. La moartea lui Stalin, în martie 1953, sate întregi se îmbătaseră de bucurie. Lumea îşi mărturisea deschis resentimentul faţă de noua orânduire şi de ocupantul străin. Neexistând radiouri la care să asculte „Vocea Americii” sau „Europa Liberă”, le rămânea zvonul dătător de speranţă: americanii erau la Dunăre sau o şi trecuseră, venind din Iugoslavia lui Tito, alteori fuseseră văzuţi în apropiere, la o distanţă de vreo 15 kilometri, Regele fusese din nou la Maglavit, la Petrache Lupu, şi îi spusese că nu mai era mult de aşteptat…

Aceia care se raliaseră noii Stăpâniri erau puţini, supuşi oprobriului propriilor rude, iar „acţiunile” lor se dovedeau adesea ridicole. În reşedinţa de raion din apropiere, de un 1 Mai, 23 August sau 7 Noiembrie se încropise o mică defilare cu steaguri. Li s-a spus celor ce luau parte la ea ca atunci când vor trece prin dreptul tribunei să strige lozinci. Şi ei strigaseră:

– Loooozinci! Lozinci! Loozinci!

Până în 1962, când, după mai multe încercări eşuate, satul a fost – printre ultimele – colectivizat, s-a trăit acolo după vechi cutume şi cu nădejdea mistică în dispariţia comunismului. Abia atunci au apărut o gazetă de perete vopsită în culoarea drojdiei de vin, prinsă între doi pari şi, deasupra ei, o bucată de tablă pe care scria cu bidineaua: „Trăiască Republica Populară Română!”. Chiar şi oamenii din sat care nu ştiau să citească scuipau când treceau prin dreptul ei.