A fost crescut în mediul transilvănean românesc de după Primul Război Mondial, între oameni simpli, dar bine informaţi, care ştiau cum a avut loc Unirea de la 1918 şi respectau preţul plătit pentru întemeierea României Mari. După cedarea Transilvaniei de Nord, familia sa a fost nevoită să se refugieze la Arad. El a rămas la Bucureşti şi a considerat, ca cei mai mulţi români, că războiul alături de nemţi şi de Ungaria hortystă nu este firesc pentru România.

Reţinut de legionari în 1940

Într-o autobiografie scrisă în închisoare, imediat după a treia arestare a sa, la 22 februarie 1949, Ioan Bărbuş relatează despre debutul activităţii sale politice:

„… Activitatea mea politică datează din anul 1940, data cedării Ardealului în urma arbitrajului de la Viena. M-am încadrat în singurul organism politic atunci cunoscut ca protestatar, de mine, în cadrul PNŢ. La început nu am făcut politică de partid. Am avut însă contact cu unii membri de partid. Toată activitatea se ducea la a protesta înpotriva încălcării naziste şi a protesta împotriva ducerii războiului împotriva Aliaţilor.

În anul 1940, luna noiembrie, am fost arestat de Poliţia legionară şi ţinut până la 11 ianuarie 1941 la Poliţia capitalei pentru un articol împotriva atitudinii Ungariei, adoptată cu ocazia intrării ei în Pactul Tripartit. Articolul nu a apărut, iar eu am fost arestat. Am fost eliberat în urma intervenţiei a doi profesori ai Facultăţii de Drept.” (dosar 157131, vol.I)

Cu câteva zile înainte de expirarea pedepsei, în februarie 1964 (nu a beneficiat de decretul de graţiere), se referă din nou la debutul activităţii sale în PNŢ:

„am luat contact cu elemente din PNŢ încă din timpul Guvernării Antonescu, fără a fi încadrat formal în partid. În acest timp am cunoscut membri mai vechi de partid ca Ghilezan, Penescu, M. Popovici, Goia, Samoil Negrei, Gh. Măcărescu, Gh. Pop, V. Isac.

Am participat la mai multe întâlniri (…) la ziarul Ardealul condus de Constantin Hagea, şi în alte locuri – două din ele la Nicolae Penescu, acasă, acestea au îmbrăcat aspectul unor cercuri de studii. La aceste cercuri de studii a participat mai multă lume. Acolo am cunoscut pe Anton Alexandrescu, S. Sima, D. Gerota, etc. La aceste întâlniri se critica războiul şi se discuta mersul frontului.

La întâlnirile de la Penescu s-au discutat şi alte chestiuni de ordin politic pur, chestiuni agrare, financiare.

După tulburările de la Cluj, din martie 1944, s-a făcut o manifestaţie de stradă mobilizată de studenţi.

La această manifestaţie, îndreptată împotriva Ocupaţiei Nemţeşti şi împotriva dictatului de la Viena în fond, s-a protestat împotriva celor întâmplate la Cluj.-

La această manifestaţie au participat studenţi de toate culorile politice cunoscute atunci, afară de legionari, care au propus să se facă manifestaţia în interiorul sălii de festivităţi de la Casa studenţească”. (dosar 157131, vol. II)

În 1944 a refuzat să dea mâna cu Ion Antonescu

Cicerone Ioniţoiu, istoricul, luptătorul anticomunist şi prietenul de o viaţă al familiei Bărbuş, relatează modul în care s-a desfăşurat manifestaţia din martie 1944:

<<< „Decât cu ţara ciopârţită mai bine vă întoarceţi pe targă.” Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele” în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortiste… Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, el, care se număra printre ctitorii României Mari, a avut de îndurat multe vexaţiuni. Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944: în două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortist, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi.

A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teologi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-l, iar unul dintre ei l-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan” şi s-a retras în reşedinţă. Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile.

Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest. Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor.”

Începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat in corpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept. Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei.

Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal. Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ioan Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag.

Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U”. Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi,  fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal. Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune.

La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce l-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut„, după care a trecut în capul mesei. Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?” Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal.” „ – Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;”

După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri. Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini.

Într-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori. >

Lider al studenţilor ţărănişti

După 23 august 1944, s-a implicat mai mult în activitatea PNŢ, devenind lider al studenţilor din Bucureşti şi apoi preşedinte pe ţară al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ). A fost unul din principalii organizatori ai manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945. Înainte de alegerile din noiembrie 1946 a fost înjunghiat pe stradă de un grup de „muncitori” comunişti. Ca lider TUNŢ, a iniţiat crearea unor cercuri de studii care să formuleze, pentru studenţi, elementele de doctrină şi argumentele politice în dezbaterile cu comuniştii. Din păcate, atât în perioada interbelică, cât şi după 1944, ca şi acum, intelectualii comentau mult, dar nu se interesau serios de politică şi nu erau suficient de bine informaţi. Studenţii respingeau în mod reflex acapararea ţării de către comunişti, însă simţeau nevoia să cunoască mai bine politica lui Iuliu Maniu şi a PNŢ-ului, care erau în acea perioadă cea mai importantă şi credibilă forţe care se opunea bolşevizării ţării.

În închisoare

În mai 1947, Ioan Bărbuş a fost arestat în urma denunţului unui legionar. A fost liber doar câteva luni la sfârşitul anului 1948 şi începutul lui 1949, pentru a fi arestat din nou şi condamnat în procesul TUNŢ-ului, al cărui şef de lot a fost (în absenţa lui Constantin Vişoianu, care a fost acuzat şi el în acest proces, însă reuşise să fugă din ţară).

În dosarul său de urmărire informaţională se găsesc relatări în care se menţionează părerile sale în dezbaterile politice şi relaţiile cu alţi deţinuţi.

În iulie 1951, la închisoarea de la Aiud, a fost scos de mai multe ori la curăţenie de către şeful de secţie, ocazie cu care a discutat mai mult cu plantonul, care era legionar. În declaraţia din februarie 1964, amintită mai sus, Ioan Bărbuş relatează că după un timp a fost repartizat în aceeaşi cameră cu fruntaşii ţărănişti Aurel Dobrescu şi Theodor Roxin care i-au atras atenţia că

ing. Ion Puiu a avut de suferit de pe urma plantonului deoarece a dat informaţii tendenţioase sau false numai pe motivul că I. Puiu este [din] PNŢ, iar plantonul (afirmau ei şi am crezut şi eu [spune I. Bărbuş]) are sentimente legionare şi face activitatea aceasta numai împotriva celor nelegionari, sau potrivnici legionarilor.„

În 1964, la Gherla, ing. Ion Puiu aminteşte într-o declaraţie de perioada în care Ioan Bărbuş fusese scos la curăţenie la Aiud, când „a ajutat mult colegii săi de partid, a mijlocit o serie întreagă de discuţii politice (direct sau ca intermediar) între cadrele PNŢ prezente acolo, a încercat o apropiere între fruntaşii legionari şi cei naţional ţărănişti, ajutat fiind la început de şeful plantoanelor Luca Damaschin (legionar). Ulterior însă se ceartă cu legionarii şi mai târziu (în vara anului 1953) va face obiecţiuni şi cu privire la un eventual acord între PNŢ şi formaţiunea politică legionară. Îşi pierduse încrederea în cuvântul legionarilor.” (Dosar 157131, vol. II)

Probabil în urma turnătoriilor plantonului legionar, un prostănac de securist de la Aiud nota, în primăvara lui 1952, că „în ceia ce priveşte raporturile deţinutului Bărbuş cu alte grupări este mai rezervat, de exemplu faţă de mişcarea legionară manifestă stimă, dar pentru ideologia şi doctrina ei este destul de rezervat (sic). Acelaşi prostănc observa şi că Bărbuş era nemulţumit pentru că era încă anchetat asupra unor teme care nu mai erau actuale şi că era „sondat despre legăturile lui cu mişcarea legionară”  (dosar 157131, vol. II).

În 1953, de asemenea la Aiud, Bărbuş a discutat împreună cu avocatul Theodor Roxin (deputat ţărănist de Bihor, ucis la Râmnicu Sărat) chestiuni legate de organizarea PNŢ-ului în cazul în care acesta ar relua activitatea publică, mai ales despre poziţia lui Ion Mihalache. În declaraţia din februarie 1964 aminteşte că, în legătură cu legionarii, Roxin era interesat

de a-i face neutri cel puţin, în sens să nu-i producă dificultăţi în preocuparea pe care o avea de a-şi consolida poziţia în jurul lui Mihalache”. Roxin credea că „ar fi posibilă o discuţiune cu ei [legionarii] dacă ar renunţa la metodele totalitare, la Horia Sima care este prea odios din cauza rebeliunii şi dacă s-ar restructura democratic…”

Tot la Aiud, la infirmeria secţiei unde fusese internat, Bărbuş află despre existenţa unei formaţiuni politice iniţiate probabil la una din minele la care au lucrat deţinuţi politici, care ar fi urmat să reuneascăelemente fără partid, elemente din fostele partide politice şi legionari. Tot în această perioadă s-a vorbit şi despre posibilitatea unirii bisericilor, mai precis cu Vaticanul.-„ (dosar 157131, vol II).

Într-o delaţiune nedatată (probabil din iarna anului 1956, când Ioan Bărbuş a fost internat la spitalul de la Văcăreşti), un nenorocit condamnat la 25 de ani, crezând poate că îşi va uşura soarta proprie, afirma  că Ion Marinache (fruntaş ţărănist şi nepot al lui Ion Mihalache), Corneliu Coposu şi Ioan Bărbuş îi consideră pe legionari „ca un element de agitaţie”. Aceeaşi sursă spune că, vorbind cu Bărbuş despre reluarea vieţii politice normale, el „nu îşi ascundea aprehensiunile ce avea asupra agitaţiilor viitoare ale legionarilor”, însă le considera uşor de contracarat prin politica PNŢ.

După 1957, când a fost dus la Râmnicu Sărat, nu s-a mai pus problema vreunui contact cu alţi deţinuţi. După desfiinţarea acestei închisorii şi până la expirarea pedepsei se pare nu a mai fost întrebat despre legionari.

  • Am menţionat mai sus o referinţă la unirea Bisericilor. Nu este singura de acest fel. Subiectul este menţionat şi în alte locuri, de exemplu în declaraţia ing. Ion Puiu amintită mai sus sau într-o notă din ianuarie 1952, scrisă la Aiud cu privire la „deţinutul criminal politic Bărbuş Ioan”, în care se arată că „susnumitul este văzut bine în rândul celorlalţi deţinuţi ca unul care arată şi prea măreşte catolicismul, scoţând în evidenţă faptul că catolicismul a luptat mulţi ani în urmă contra comunismului.(sic)”. De altfel, este binecunoscut faptul că în locurile de detenţie politică din lumea comunistă se vorbea despre Dumnezeu, despre rolul Bisericilor sau despre impactul moralei creştine asupra societăţii.

Din cele de mai sus se vede că membrii PNŢ nu resemnaseră nici după arestare, nu se considerau desfiinţaţi şi se pregăteau pentru viitor. Exista competiţie de idei, chiar confruntări, se făceau planuri, se căutau soluţii practice, adică se făcea politică la Aiud. Deşi aveau deseori păreri diferite cu privire la acţiunile care ar fi trebuit întreprinse după reluarea libertăţilor, toţi considerau că principiile democratice nu sunt negociabile. Chiar dacă situaţia era extrem de dificilă şi îşi doreau alianţe cu alte grupări, acestea trebuiau să funcţioneze democratic pentru a fi considerate frecventabile de către ţărănişti.

Politrucii din închisori au urmărit cu atenţie (în limitele pregătirii şi capacităţilor intelectuale), raporturile pe care deţinuţii le aveau cu Biserica şi contactele dintre deţinuţii cu orientări politice diferite. Evident, e vorba de note ale unor semianalfabeţi de rea voinţă, care trebuie citite cu înţelepciune. Totuşi, se poate concluziona că la începutul anilor 50 fruntaşii ţărănişti care erau la Aiud considerau că legionarii, în general, nu se desprinseseră de ideile şi metodele totalitare. Nu doar tinerii ca Ioan Bărbuş, ci şi lideri marcanţi mai în vârstă ai PNŢ-ului, ca Theodor Roxin, considerau că legionarii nu erau organizaţi ca un partid democrat şi că, pentru a deveni partenerii ţărăniştilor, trebuiau să se delimiteze de crime şi să se „restructureze democratic”. Formaţiunea legionară încă se asemăna mai mult cu o miliţie decât cu un partid politic, astfel că nu era enumerată la un loc cu partidele politice.

Trebuie să spunem că fiind reticent faţă de Mişcarea Legionară şi faţă de modul în care înţelegeau mulţi legionari să îşi desfăşoare activitatea publică, Ioan Bărbuş respecta politica stabilită de Iuliu Maniu, care acceptase înscrierea în partid doar a legionarilor care nu erau vinovaţi de fapte reprobabile şi acceptau principiile democraţiei. Nu se poate afirma însă că era ostil faţă de oamenii de bună credinţă, care fuseseră atraşi de legionarism. El a fost prieten şi a colaborat la răspândirea de manifeste cu Ion Stoica, care a fost împuşcat în 1949 (în ziua în care au fost arestaţi amândoi). A fost prieten şi cu Dr. Ştefan Brânduşoiu şi mai ales cu cei care au intrat în PNŢ după 1944, ca Jenică Arnăutu sau Ion Puiu, care au avut un comportament demn în închisoare şi au fost între iniţiatorii Grevei Foamei.

Fiind consideraţi printre „cei mai periculoşi duşmani ai regimului”,  au fost toţi trei transferaţi de la Aiud la Râmnicu Sărat, unde Jenică Arnăutu a fost ucis de către Vişinescu şi gaşca lui de criminali, iar Ion Puiu a fost cel care a primit cele mai multe zile de pedeapsă, urmat destul de aproape de Ioan-Ovidiu Borcea, Ioan Bărbuş şi de alţii ca Ilie Lazăr, Radu Niculescu-Buzeşti etc. Până la sfârşitul vieţii sale, Ioan Bărbuş îşi amintea „ce băiat bun” era Jenică Arnăutu. Nu s-a împăcat niciodată cu moartea lui şi l-a considerat totdeauna pe Vişinescu unul din principalii responsabili.

La Aiud, ca peste tot, au existat turnătorii, răzbunări şi pusee de fanatism, dar şi prietenii adevărate şi momente de fraternitate cum a fost Greva de la Aiud când aproape toată închisoarea s-a unit pentru a protesta împotriva conducerii. Ştim acum că ţărăniştii care au iniţiat greva au fost trimişi ca pedeapsă la Râmnicu Sărat, o închisoare înfiinţată anume pentru exterminarea lentă a celor mai hotărâţi rezistenţi antiicomunişti, unde cel mai numeros grup erau tot ţărăniştii.

După 1964 : „ultima carte nu a fost jucată”

Viaţa lui Ioan Bărbuş a fost atent supravegheată în toată perioada comunistă. În 1967, într-un raport al securităţii se afirma că:

 „Bărbuş recomandă prudenţă ca linie de comportare, dar în acelaşi timp şi atragerea de noi simpatizanţi”. El îşi încuraja prietenii să rămâmă uniţi şi să îşi păstreze speranţa: „ultima carte nu a fost jucată şi este bine ca toţi membri PNŢ să fie uniţi, să se ajute, să ţină legătura, să ştie unul de celălalt, ce face, unde s-a stabilit şi ce lucrează” .

Se întâlnea cu prietenii, dar nu stabilea întâlnirile prin telefon. Citea şi căuta să fie cât mai bine informat. Era interesat mai mult de istorie şi politică, dar era curios să cunoască orice domeniu, de la muzică, până la karate şi sănătatea animalelor. Citea integral Scânteia şi România Liberă şi asculta marea majoritate a emisiunilor Europei Libere, DW, VoA, BBC şi RFI. Nu a dat niciodată vreo şansă posibilităţilor de reformare sau umanizare a comunismului. Nu l-a impresionat politica de „destindere”. Nu a crezut nici o clipă în „convergenţă”, în Ostpolitik sau în Glasnost. Nu l-a descurajat lungimea domniei lui Ceauşescu, despre care a spus din vara lui 1989 că va cădea înainte de sfârşitul anului. În turnătoriile de după 1964 se găsesc numeroase relatări legate de întâlniri cu deţinuţi politici, însă nimic despre contacte cu foşti legionari. În general vorbea rarissim şi dezaprobator de Mişcarea Legionară, lucru vizibil, de altfel, şi la prietenii săi.

Referitor la relaţia cu Biserica, câţiva informatori spun că au vorbit cu Ioan Bărbuş şi cu socrul său, Victor Anca, despre alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, despre prima sa vizită în Polonia sau despre relaţia familiei Bărbuş cu episcopul greco-catolic Iuliu Hirţea. Principală fixaţie a securiştilor rămân însă legăturile dintre foştii tunţişti. Şi de ce le-a fost frică nu au scăpat: tunţiştii nu au renunţat niciodată la politica ţărănistă şi în ianuarie 1990, la mai puţin de o lună de la căderea lui Ceauşescu, reuşiseră să facă organizaţii PNŢ în toate capitalele de judeţ şi în oraşele mai importante.

După 1989, nu s-a pus problema schimbării atitudinii PNŢ faţă de legionari şi cel puţin formal partidul a păstrat linia lui Iuliu Maniu şi în legătură cu adeziunea partidului la morala creştină tradiţională. Liderii ţărănişti au vorbit deseori în public despre importanţa respectării acestor principii în societate şi mai ales în politica PNŢCD. În afară de Brucan şi presa securisto-fesenistă, nimeni nu s-a gândit să spună că discursul ţărăniştilor era cel al urii, rasismului, extremismului, sau alte bazaconii. Dimpotrivă, toată lumea informată şi de bună credinţă ştia că ei plătiseră un preţ extrem de scump pentru crezul lor şi că luptau cu adevărat pentru libertate şi pentru revenirea României în Europa.

În ce îl priveşte pe Ioan Bărbuş, se ştie cu certitudine că era interesat de chestiunile legate de apărarea vieţii, bioetică, ş.a. Citise principalele documente ale Papei Ioan Paul al II-lea referitoare la aceste teme şi se regăsea în poziţia acestui episcop al Romei.

TUNŢ-ul după 1989

Şi Tineretul Universitar Naţional Ţărănesc de după 1989 a urmat linia lui Iuliu Maniu şi a urmaşilor săi. Studenţii ţărănişti au fost un exemplu de democraţie reală şi activă în interiorul PNŢ. În mod firesc, politica lor clar anticomunistă şi pro-occidentală a fost întemeiată pe principiile moralei creştine tradiţionale. Activitatea postdecembristă a TUNŢ-ului a fost publică şi presa democrată a vremii a vorbit deseori foarte favorabil despre acţiunile studenţilor ţărănişti (cele mai mediatizate au fost manifestaţiile de 8 noiembrie şi acţiunea „Capul de porc” din faţa casei lui Adrian Păunescu).  

Articol preluat după ILD.net

A fost crescut în mediul transilvănean românesc de după Primul Război Mondial, între oameni simpli, dar bine informaţi, care ştiau cum a avut loc Unirea de la 1918 şi respectau preţul plătit pentru întemeierea României Mari. După cedarea Transilvaniei de Nord, familia sa a fost nevoită să se refugieze la Arad. El a rămas la Bucureşti şi a considerat, ca cei mai mulţi români, că războiul alături de nemţi şi de Ungaria hortystă nu este firesc pentru România.

Reţinut de legionari în 1940

Într-o autobiografie scrisă în închisoare, imediat după a treia arestare a sa, la 22 februarie 1949, Ioan Bărbuş relatează despre debutul activităţii sale politice:

„… Activitatea mea politică datează din anul 1940, data cedării Ardealului în urma arbitrajului de la Viena. M-am încadrat în singurul organism politic atunci cunoscut ca protestatar, de mine, în cadrul PNŢ. La început nu am făcut politică de partid. Am avut însă contact cu unii membri de partid. Toată activitatea se ducea la a protesta înpotriva încălcării naziste şi a protesta împotriva ducerii războiului împotriva Aliaţilor.

În anul 1940, luna noiembrie, am fost arestat de Poliţia legionară şi ţinut până la 11 ianuarie 1941 la Poliţia capitalei pentru un articol împotriva atitudinii Ungariei, adoptată cu ocazia intrării ei în Pactul Tripartit. Articolul nu a apărut, iar eu am fost arestat. Am fost eliberat în urma intervenţiei a doi profesori ai Facultăţii de Drept.” (dosar 157131, vol.I)

Cu câteva zile înainte de expirarea pedepsei, în februarie 1964 (nu a beneficiat de decretul de graţiere), se referă din nou la debutul activităţii sale în PNŢ:

„am luat contact cu elemente din PNŢ încă din timpul Guvernării Antonescu, fără a fi încadrat formal în partid. În acest timp am cunoscut membri mai vechi de partid ca Ghilezan, Penescu, M. Popovici, Goia, Samoil Negrei, Gh. Măcărescu, Gh. Pop, V. Isac.

Am participat la mai multe întâlniri (…) la ziarul Ardealul condus de Constantin Hagea, şi în alte locuri – două din ele la Nicolae Penescu, acasă, acestea au îmbrăcat aspectul unor cercuri de studii. La aceste cercuri de studii a participat mai multă lume. Acolo am cunoscut pe Anton Alexandrescu, S. Sima, D. Gerota, etc. La aceste întâlniri se critica războiul şi se discuta mersul frontului.

La întâlnirile de la Penescu s-au discutat şi alte chestiuni de ordin politic pur, chestiuni agrare, financiare.

După tulburările de la Cluj, din martie 1944, s-a făcut o manifestaţie de stradă mobilizată de studenţi.

La această manifestaţie, îndreptată împotriva Ocupaţiei Nemţeşti şi împotriva dictatului de la Viena în fond, s-a protestat împotriva celor întâmplate la Cluj.-

La această manifestaţie au participat studenţi de toate culorile politice cunoscute atunci, afară de legionari, care au propus să se facă manifestaţia în interiorul sălii de festivităţi de la Casa studenţească”. (dosar 157131, vol. II)

În 1944 a refuzat să dea mâna cu Ion Antonescu

Cicerone Ioniţoiu, istoricul, luptătorul anticomunist şi prietenul de o viaţă al familiei Bărbuş, relatează modul în care s-a desfăşurat manifestaţia din martie 1944:

<<< „Decât cu ţara ciopârţită mai bine vă întoarceţi pe targă.” Acestea au fost cuvintele Cardinalului Iuliu Hossu, rostite pe peronul Gării de Nord, delegaţiei care la sfârşitul lunii august 1940 pleca la Viena pentru „tratativele” în legătură cu Ardealul. Delegaţii nu s-au întors pe targa, dar Iuliu Hossu a rămas în mijlocul celor purtaţi pe targa, scăpaţi din masacrele hortiste… Pentru atitudinea lui creştină şi de apărător al naţiei valahe, el, care se număra printre ctitorii României Mari, a avut de îndurat multe vexaţiuni. Merită subliniate cele din 3 şi 4 martie 1944: în două rânduri reşedinţa episcopală şi în trei rânduri Academia de Teologie din Cluj, au fost devastate de tineretul hortist, culminând cu atacul banditesc din 3 martie 1944, când porţile Academiei de Teologie au fost sfărâmate, mobilierul zdrobit iar profesorii şi studenţii teologi maltrataţi.

A doua zi, sâmbătă 4 martie, Cardinalul Iuliu Hossu s-a dus să viziteze victimele de la Academia Teologică. La întoarcere, în faţa catedralei, un grup de studenţi teologi maghiari şi alţii au sărit asupra lui Iuliu Hossu insultându-l, iar unul dintre ei l-a scuipat în faţă. A apucat să spună: „Acestea sunt mărgăritarele din coroana Sfântului Ştefan” şi s-a retras în reşedinţă. Despre acest sacrilegiu, imediat radioul şi presa din mai multe capitale europene au vorbit în mai multe zile.

Studenţimea română de la centrele universitare din ţară, Sibiu, Iaşi şi mai ales Bucureşti a reacţionat prin manifestaţii de protest. Bucureştenii au fost în centrul acestor evenimente pentru că aici se găseau cei mai mulţi refugiaţi la studii şi tot aici era centrul lor cultural „Societatea Someşenilor.”

Începând de joi, 9 martie, a început să se comunice printre studenţi şi pe la cămine că a doua zi toată lumea să se adune la Facultatea de drept. Vineri dimineaţa studenţii de la Căminul Matei Voievod au plecat in corpore, oprind tramvaiele şi umplându-le până la refuz, obligându-le să se oprească numai la Universitate şi Facultatea de drept. Când s-a ajuns acolo s-a găsit facultatea înconjurată de mitraliere. S-a permis intrarea în curte unde a început manifestaţia pentru eliberarea Ardealului de Nord şi de protest contra maltratărilor de la Cluj. Pentru a se împiedica ieşirea manifestanţilor pe stradă, s-au concentrat tulumbele cu apă colorată şi necolorată de-a lungul Dâmboviţei.

Pe la orele 9 erau adunaţi circa 3.000 de studenţi şi numărul lor creştea mereu. Pe la orele ll a sosit decanul facultăţii, Rarincescu şi apoi ministrul de interne Piki Vasiliu. Până la urmă, studenţii au fost convinşi, cu greutate, să intre în amfiteatru şi să-şi aleagă delegaţii care să meargă în audienţă a doua zi, la Mareşal. Printre cei ce au fost aleşi în delegaţie, îmi permit să-i numesc, deoarece chiar în acel an vor fi angrenaţi în lupta anticomunistă şi vor cunoaşte schingiuirile, fiind în continuare organizatorii multor acţiuni de demnitate naţională, pe: Ioan Bărbuş, Valeriu Basarabeanu, Boza, Bourceanu Vasile, Dumitru Bucuroiu, Cătinaş, Nicolae Chişu, Ion Goia, Radu Ionaşcu, Cicerone Ioniţoiu, Tiberiu Iştfan, D. Lăzărescu, Coriolan Lupuţiu, Aurel Ludoşan, Tertulian Langa, Victor Moş, Naghi, Nicoară, Eugen Ghimicescu, Mihai Tarţia, Victor Coconeţi, Dumitru Buşneag.

Sâmbătă 11 martie, la ora 11, delegaţia era aşteptată de Piki Vasiliu pe scările Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi a fost condusă la ultimul etaj în sala de şedinţe, care avea mesele aşezate în formă de „U”. Dar stupoare, toate locurile erau ocupate de rectorii şi decanii invitaţi,  fiecare însoţit de câte un student, ceea ce a făcut o proastă impresie asupra studenţilor aleşi, cărora li se promisese că vor fi ascultaţi de Mareşal. Aceştia şi-au găsit loc în fundul sălii, unde erau 20 de scaune.

La sosire, Mareşalul a început să dea mâna cu cei de la masă şi când a ajuns în dreptul celor care într-adevăr reprezentau studenţimea, aceştia s-au dat un pas înapoi, ceea ce l-a făcut pe Mareşal să spună „Pe dumneavoastră vă salut„, după care a trecut în capul mesei. Prima întrebare pusă de Ion Antonescu a fost: „ Cine a spus ieri la facultatea de drept că Mareşalul a uitat pe fraţii rămaşi abandonaţi torturilor barbare, trădând interesele neamului?” Imediat s-a ridicat din mijlocul nostru, Ion Goia: „Eu am spus domnule Mareşal.” „ – Bine, am vrut să ştiu, dacă are curajul răspunderii;”

După aceea a dat cuvântul ministrului de interne, ca să relateze cum s-au desfăşurat evenimentele şi să citească telegramele trimise la Budapesta, pentru a cere lămuriri şi a se lua măsuri. Printre altele a spus că nimic nu se uită, şi a aprobat ca a doua zi, duminică 12 martie, să se manifesteze în Capitală, pentru Ardeal, insistând ca studenţimea să nu permită să se treacă la dezordini.

Într-adevăr, duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5.000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori. >

Lider al studenţilor ţărănişti

După 23 august 1944, s-a implicat mai mult în activitatea PNŢ, devenind lider al studenţilor din Bucureşti şi apoi preşedinte pe ţară al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ). A fost unul din principalii organizatori ai manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945. Înainte de alegerile din noiembrie 1946 a fost înjunghiat pe stradă de un grup de „muncitori” comunişti. Ca lider TUNŢ, a iniţiat crearea unor cercuri de studii care să formuleze, pentru studenţi, elementele de doctrină şi argumentele politice în dezbaterile cu comuniştii. Din păcate, atât în perioada interbelică, cât şi după 1944, ca şi acum, intelectualii comentau mult, dar nu se interesau serios de politică şi nu erau suficient de bine informaţi. Studenţii respingeau în mod reflex acapararea ţării de către comunişti, însă simţeau nevoia să cunoască mai bine politica lui Iuliu Maniu şi a PNŢ-ului, care erau în acea perioadă cea mai importantă şi credibilă forţe care se opunea bolşevizării ţării.

În închisoare

În mai 1947, Ioan Bărbuş a fost arestat în urma denunţului unui legionar. A fost liber doar câteva luni la sfârşitul anului 1948 şi începutul lui 1949, pentru a fi arestat din nou şi condamnat în procesul TUNŢ-ului, al cărui şef de lot a fost (în absenţa lui Constantin Vişoianu, care a fost acuzat şi el în acest proces, însă reuşise să fugă din ţară).

În dosarul său de urmărire informaţională se găsesc relatări în care se menţionează părerile sale în dezbaterile politice şi relaţiile cu alţi deţinuţi.

În iulie 1951, la închisoarea de la Aiud, a fost scos de mai multe ori la curăţenie de către şeful de secţie, ocazie cu care a discutat mai mult cu plantonul, care era legionar. În declaraţia din februarie 1964, amintită mai sus, Ioan Bărbuş relatează că după un timp a fost repartizat în aceeaşi cameră cu fruntaşii ţărănişti Aurel Dobrescu şi Theodor Roxin care i-au atras atenţia că

ing. Ion Puiu a avut de suferit de pe urma plantonului deoarece a dat informaţii tendenţioase sau false numai pe motivul că I. Puiu este [din] PNŢ, iar plantonul (afirmau ei şi am crezut şi eu [spune I. Bărbuş]) are sentimente legionare şi face activitatea aceasta numai împotriva celor nelegionari, sau potrivnici legionarilor.„

În 1964, la Gherla, ing. Ion Puiu aminteşte într-o declaraţie de perioada în care Ioan Bărbuş fusese scos la curăţenie la Aiud, când „a ajutat mult colegii săi de partid, a mijlocit o serie întreagă de discuţii politice (direct sau ca intermediar) între cadrele PNŢ prezente acolo, a încercat o apropiere între fruntaşii legionari şi cei naţional ţărănişti, ajutat fiind la început de şeful plantoanelor Luca Damaschin (legionar). Ulterior însă se ceartă cu legionarii şi mai târziu (în vara anului 1953) va face obiecţiuni şi cu privire la un eventual acord între PNŢ şi formaţiunea politică legionară. Îşi pierduse încrederea în cuvântul legionarilor.” (Dosar 157131, vol. II)

Probabil în urma turnătoriilor plantonului legionar, un prostănac de securist de la Aiud nota, în primăvara lui 1952, că „în ceia ce priveşte raporturile deţinutului Bărbuş cu alte grupări este mai rezervat, de exemplu faţă de mişcarea legionară manifestă stimă, dar pentru ideologia şi doctrina ei este destul de rezervat (sic). Acelaşi prostănc observa şi că Bărbuş era nemulţumit pentru că era încă anchetat asupra unor teme care nu mai erau actuale şi că era „sondat despre legăturile lui cu mişcarea legionară”  (dosar 157131, vol. II).

În 1953, de asemenea la Aiud, Bărbuş a discutat împreună cu avocatul Theodor Roxin (deputat ţărănist de Bihor, ucis la Râmnicu Sărat) chestiuni legate de organizarea PNŢ-ului în cazul în care acesta ar relua activitatea publică, mai ales despre poziţia lui Ion Mihalache. În declaraţia din februarie 1964 aminteşte că, în legătură cu legionarii, Roxin era interesat

de a-i face neutri cel puţin, în sens să nu-i producă dificultăţi în preocuparea pe care o avea de a-şi consolida poziţia în jurul lui Mihalache”. Roxin credea că „ar fi posibilă o discuţiune cu ei [legionarii] dacă ar renunţa la metodele totalitare, la Horia Sima care este prea odios din cauza rebeliunii şi dacă s-ar restructura democratic…”

Tot la Aiud, la infirmeria secţiei unde fusese internat, Bărbuş află despre existenţa unei formaţiuni politice iniţiate probabil la una din minele la care au lucrat deţinuţi politici, care ar fi urmat să reuneascăelemente fără partid, elemente din fostele partide politice şi legionari. Tot în această perioadă s-a vorbit şi despre posibilitatea unirii bisericilor, mai precis cu Vaticanul.-„ (dosar 157131, vol II).

Într-o delaţiune nedatată (probabil din iarna anului 1956, când Ioan Bărbuş a fost internat la spitalul de la Văcăreşti), un nenorocit condamnat la 25 de ani, crezând poate că îşi va uşura soarta proprie, afirma  că Ion Marinache (fruntaş ţărănist şi nepot al lui Ion Mihalache), Corneliu Coposu şi Ioan Bărbuş îi consideră pe legionari „ca un element de agitaţie”. Aceeaşi sursă spune că, vorbind cu Bărbuş despre reluarea vieţii politice normale, el „nu îşi ascundea aprehensiunile ce avea asupra agitaţiilor viitoare ale legionarilor”, însă le considera uşor de contracarat prin politica PNŢ.

După 1957, când a fost dus la Râmnicu Sărat, nu s-a mai pus problema vreunui contact cu alţi deţinuţi. După desfiinţarea acestei închisorii şi până la expirarea pedepsei se pare nu a mai fost întrebat despre legionari.

  • Am menţionat mai sus o referinţă la unirea Bisericilor. Nu este singura de acest fel. Subiectul este menţionat şi în alte locuri, de exemplu în declaraţia ing. Ion Puiu amintită mai sus sau într-o notă din ianuarie 1952, scrisă la Aiud cu privire la „deţinutul criminal politic Bărbuş Ioan”, în care se arată că „susnumitul este văzut bine în rândul celorlalţi deţinuţi ca unul care arată şi prea măreşte catolicismul, scoţând în evidenţă faptul că catolicismul a luptat mulţi ani în urmă contra comunismului.(sic)”. De altfel, este binecunoscut faptul că în locurile de detenţie politică din lumea comunistă se vorbea despre Dumnezeu, despre rolul Bisericilor sau despre impactul moralei creştine asupra societăţii.

Din cele de mai sus se vede că membrii PNŢ nu resemnaseră nici după arestare, nu se considerau desfiinţaţi şi se pregăteau pentru viitor. Exista competiţie de idei, chiar confruntări, se făceau planuri, se căutau soluţii practice, adică se făcea politică la Aiud. Deşi aveau deseori păreri diferite cu privire la acţiunile care ar fi trebuit întreprinse după reluarea libertăţilor, toţi considerau că principiile democratice nu sunt negociabile. Chiar dacă situaţia era extrem de dificilă şi îşi doreau alianţe cu alte grupări, acestea trebuiau să funcţioneze democratic pentru a fi considerate frecventabile de către ţărănişti.

Politrucii din închisori au urmărit cu atenţie (în limitele pregătirii şi capacităţilor intelectuale), raporturile pe care deţinuţii le aveau cu Biserica şi contactele dintre deţinuţii cu orientări politice diferite. Evident, e vorba de note ale unor semianalfabeţi de rea voinţă, care trebuie citite cu înţelepciune. Totuşi, se poate concluziona că la începutul anilor 50 fruntaşii ţărănişti care erau la Aiud considerau că legionarii, în general, nu se desprinseseră de ideile şi metodele totalitare. Nu doar tinerii ca Ioan Bărbuş, ci şi lideri marcanţi mai în vârstă ai PNŢ-ului, ca Theodor Roxin, considerau că legionarii nu erau organizaţi ca un partid democrat şi că, pentru a deveni partenerii ţărăniştilor, trebuiau să se delimiteze de crime şi să se „restructureze democratic”. Formaţiunea legionară încă se asemăna mai mult cu o miliţie decât cu un partid politic, astfel că nu era enumerată la un loc cu partidele politice.

Trebuie să spunem că fiind reticent faţă de Mişcarea Legionară şi faţă de modul în care înţelegeau mulţi legionari să îşi desfăşoare activitatea publică, Ioan Bărbuş respecta politica stabilită de Iuliu Maniu, care acceptase înscrierea în partid doar a legionarilor care nu erau vinovaţi de fapte reprobabile şi acceptau principiile democraţiei. Nu se poate afirma însă că era ostil faţă de oamenii de bună credinţă, care fuseseră atraşi de legionarism. El a fost prieten şi a colaborat la răspândirea de manifeste cu Ion Stoica, care a fost împuşcat în 1949 (în ziua în care au fost arestaţi amândoi). A fost prieten şi cu Dr. Ştefan Brânduşoiu şi mai ales cu cei care au intrat în PNŢ după 1944, ca Jenică Arnăutu sau Ion Puiu, care au avut un comportament demn în închisoare şi au fost între iniţiatorii Grevei Foamei.

Fiind consideraţi printre „cei mai periculoşi duşmani ai regimului”,  au fost toţi trei transferaţi de la Aiud la Râmnicu Sărat, unde Jenică Arnăutu a fost ucis de către Vişinescu şi gaşca lui de criminali, iar Ion Puiu a fost cel care a primit cele mai multe zile de pedeapsă, urmat destul de aproape de Ioan-Ovidiu Borcea, Ioan Bărbuş şi de alţii ca Ilie Lazăr, Radu Niculescu-Buzeşti etc. Până la sfârşitul vieţii sale, Ioan Bărbuş îşi amintea „ce băiat bun” era Jenică Arnăutu. Nu s-a împăcat niciodată cu moartea lui şi l-a considerat totdeauna pe Vişinescu unul din principalii responsabili.

La Aiud, ca peste tot, au existat turnătorii, răzbunări şi pusee de fanatism, dar şi prietenii adevărate şi momente de fraternitate cum a fost Greva de la Aiud când aproape toată închisoarea s-a unit pentru a protesta împotriva conducerii. Ştim acum că ţărăniştii care au iniţiat greva au fost trimişi ca pedeapsă la Râmnicu Sărat, o închisoare înfiinţată anume pentru exterminarea lentă a celor mai hotărâţi rezistenţi antiicomunişti, unde cel mai numeros grup erau tot ţărăniştii.

După 1964 : „ultima carte nu a fost jucată”

Viaţa lui Ioan Bărbuş a fost atent supravegheată în toată perioada comunistă. În 1967, într-un raport al securităţii se afirma că:

 „Bărbuş recomandă prudenţă ca linie de comportare, dar în acelaşi timp şi atragerea de noi simpatizanţi”. El îşi încuraja prietenii să rămâmă uniţi şi să îşi păstreze speranţa: „ultima carte nu a fost jucată şi este bine ca toţi membri PNŢ să fie uniţi, să se ajute, să ţină legătura, să ştie unul de celălalt, ce face, unde s-a stabilit şi ce lucrează” .

Se întâlnea cu prietenii, dar nu stabilea întâlnirile prin telefon. Citea şi căuta să fie cât mai bine informat. Era interesat mai mult de istorie şi politică, dar era curios să cunoască orice domeniu, de la muzică, până la karate şi sănătatea animalelor. Citea integral Scânteia şi România Liberă şi asculta marea majoritate a emisiunilor Europei Libere, DW, VoA, BBC şi RFI. Nu a dat niciodată vreo şansă posibilităţilor de reformare sau umanizare a comunismului. Nu l-a impresionat politica de „destindere”. Nu a crezut nici o clipă în „convergenţă”, în Ostpolitik sau în Glasnost. Nu l-a descurajat lungimea domniei lui Ceauşescu, despre care a spus din vara lui 1989 că va cădea înainte de sfârşitul anului. În turnătoriile de după 1964 se găsesc numeroase relatări legate de întâlniri cu deţinuţi politici, însă nimic despre contacte cu foşti legionari. În general vorbea rarissim şi dezaprobator de Mişcarea Legionară, lucru vizibil, de altfel, şi la prietenii săi.

Referitor la relaţia cu Biserica, câţiva informatori spun că au vorbit cu Ioan Bărbuş şi cu socrul său, Victor Anca, despre alegerea Papei Ioan Paul al II-lea, despre prima sa vizită în Polonia sau despre relaţia familiei Bărbuş cu episcopul greco-catolic Iuliu Hirţea. Principală fixaţie a securiştilor rămân însă legăturile dintre foştii tunţişti. Şi de ce le-a fost frică nu au scăpat: tunţiştii nu au renunţat niciodată la politica ţărănistă şi în ianuarie 1990, la mai puţin de o lună de la căderea lui Ceauşescu, reuşiseră să facă organizaţii PNŢ în toate capitalele de judeţ şi în oraşele mai importante.

După 1989, nu s-a pus problema schimbării atitudinii PNŢ faţă de legionari şi cel puţin formal partidul a păstrat linia lui Iuliu Maniu şi în legătură cu adeziunea partidului la morala creştină tradiţională. Liderii ţărănişti au vorbit deseori în public despre importanţa respectării acestor principii în societate şi mai ales în politica PNŢCD. În afară de Brucan şi presa securisto-fesenistă, nimeni nu s-a gândit să spună că discursul ţărăniştilor era cel al urii, rasismului, extremismului, sau alte bazaconii. Dimpotrivă, toată lumea informată şi de bună credinţă ştia că ei plătiseră un preţ extrem de scump pentru crezul lor şi că luptau cu adevărat pentru libertate şi pentru revenirea României în Europa.

În ce îl priveşte pe Ioan Bărbuş, se ştie cu certitudine că era interesat de chestiunile legate de apărarea vieţii, bioetică, ş.a. Citise principalele documente ale Papei Ioan Paul al II-lea referitoare la aceste teme şi se regăsea în poziţia acestui episcop al Romei.

TUNŢ-ul după 1989

Şi Tineretul Universitar Naţional Ţărănesc de după 1989 a urmat linia lui Iuliu Maniu şi a urmaşilor săi. Studenţii ţărănişti au fost un exemplu de democraţie reală şi activă în interiorul PNŢ. În mod firesc, politica lor clar anticomunistă şi pro-occidentală a fost întemeiată pe principiile moralei creştine tradiţionale. Activitatea postdecembristă a TUNŢ-ului a fost publică şi presa democrată a vremii a vorbit deseori foarte favorabil despre acţiunile studenţilor ţărănişti (cele mai mediatizate au fost manifestaţiile de 8 noiembrie şi acţiunea „Capul de porc” din faţa casei lui Adrian Păunescu).  

Articol preluat de la ILD.net

Te-ar putea interesa și: