Istoria secreta
Exclusiv
Anatomia scandărilor și felicitărilor de la Congresul al XIV-lea. Cum se surpa regimul Ceaușescu. 28 noiembrie 1989
Scandări la Congresul PCR. sursa: colaj evz
Din cuprinsul articolului
Congresul XIV se terminase. Nicolae Ceaușescu fusese reales în unanimitate. Peste 3.300 de delegați votaseră pentru el. Dar nu a fost un parcurs lipsit de incidente. Sistemul începuse să crape pe la încheieturi.
Securitate îl înformează pe Ceaușescu
Securitatea condusă de gen. Iulian Vlad nu s-a implicat în organizarea Congresului PCR. Era treaba celor din Comitetul Central, Comitetul Politic Executiv, Secretariatul C.C. cu secţiile pe domenii.
Dar, după cum relatează Aurel I. Rogojan, a existat o reacție: “În conferinţele unor organizaţii locale ale Partidului Comunist Român din 11 judeţe şi din municipiul Bucureşti s-au exprimat peste 30 de împotriviri la realegerea lui Nicolae Ceauşescu ca secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. din 23-25 noiembrie 1989. Responsabilii politici judeţeni respectivi, în acord cu membri ai conducerii centrale a partidului, au convenit să nu-l informeze pe Nicolae Ceauşescu. Generalul Iulian Vlad, ministru secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului, şi-a asumat decizia de a sparge blocada informaţională, determinându-l pe Emil Bobu şi, prin el, pe Elena Ceauşescu să-i prezinte situaţia reală secretarului general şi preşedintelui Republicii.” (Factorul Intern. România în spirala conspirațiilor. Editura Compania. 2016).
A fost inutil, Nicolae Ceaușescu nu avea de gând să se retragă, deși avea 71 de ani, era bolnav și detestat de români.
Scandările de la Congres, analiza unor minciuni
Ziarele vremii consemnau telegrame de felicitare și relatări entuziaste ale realegerii lui Nicolae. Ceaușescu. Dar scandările de la Congresul al XIV-lea aveau o altă funcție: hipnoza colectivă. Transcrierea relatărilor din acele zile, cu indicațiile scenice precise - Aplauze și urale puternice, prelungite - nu este doar un proces verbal, ci partitura unui ritual mistic, nu politic.
Citind astăzi succesiunea de lozinci, putem înțelege mecanismul prin care un partid de milioane de membri a fost redus la o simplă cutie de rezonanță pentru viziunea paranoică a unui singur om.
Scandări la Congresul PCR. sursa: colaj evz
Ceaușescu-PCR, vedeta reuniunii
Cea mai frecventă și mai puternică scandare a Congresului a fost: „Ceaușescu — P.C.R.!”.
Aceasta nu era o simplă rimă politică, ci o declarație de anulare a partidului ca instituție. Prin această lozincă, delegații recunoșteau că Partidul Comunist nu mai exista ca organism colectiv. Ceaușescu devenise Partidul. Nu mai exista ideologie, nu mai exista doctrină, nu mai existau comitete; exista doar voința biologică a liderului.
În mod ironic, această identificare totală a fost și condamnarea la moarte a PCR. Când Ceaușescu a căzut, o lună mai târziu, partidul s-a evaporat instantaneu, pentru că nu mai avea existență proprie în afara numelui strigat în sală.
Citește și asta: Ceaușescu, reales la al XIV-lea Congres!
Marea minciună a legimității: „Ceaușescu și Poporul!”
Poate cea mai dureroasă lozincă, privită retrospectiv, este: „Ceaușescu și Poporul!”. În noiembrie 1989, divorțul dintre Ceaușescu și popor era consumat, violent și ireversibil. „Poporul” real stătea la cozi, tremura în case și asculta “Europa Liberă”.
„Poporul” din Sala Palatului, care scanda lozinca, era o selecție artificială de activiști verificați, aduși cu autobuzele și păziți de cerberii ideologici. Nimeni nu avea o reacție spontană. În sală existau „șefi de galerie” (activiști plasați strategic) care dădeau tonul. Delegații nu aveau voie să se oprească din aplaudat înaintea liderului de grup.
„Ceaușescu — România, stima noastră și mîndria!” a fost refrenul obsedant al ultimilor ani. Această lozincă sintetiza perfect național-comunismul delirant al epocii. Patriotismul nu mai însemna iubirea de țară, ci iubirea de Conducător. România era redusă la statutul de anexă a personalității lui Ceaușescu.
Alăturarea acestor cuvinte într-o altă scandare „Eroism — România, comunism” crea o trinitate lexicală prin care încerca să lege destinul țării de o ideologie falimentară, sugerând că prăbușirea comunismului ar fi echivalentă cu prăbușirea României. O formă de șantaj emoțional la scară națională.
Nicolae și Elena Ceaușescu. Sursa foto: arhiva EVZ
Telegramele de felicitare, o dovadă găunoasă
Cea mai frapantă ironie istorică o reprezintă mesajele venite din partea „țărilor frățești” din Europa de Est. Aceste state nu mai erau, de facto, comuniste în sensul clasic, iar liderii care semnau telegramele erau doar niște interimari disperați.
Egon Krenz (R.D.G.): Secretarul general al Partidului Socialist Unit din Germania de Est îi urează succes lui Ceaușescu. Contextul este halucinant: Zidul Berlinului căzuse pe 9 noiembrie. Krenz îl înlocuise pe Erich Honecker într-o încercare zadarnică de a salva partidul. La momentul trimiterii telegramei, RDG-ul era în disoluție. Câteva zile mai târziu, avea să demisioneze, iar RDG avea să dispară de pe hartă.
Karel Urbanek (Cehoslovacia): Semnătura sa este mărturia unei surdități politice totale. În timp ce telegrama sa ajungea la București, la Praga avea loc „Revoluția de Catifea”. Vaclav Havel și studenții ocupaseră străzile. Urbanek era un lider de paie, pus să gestioneze prăbușirea partidului. Faptul că și-a făcut timp să trimită o telegramă protocolară unui stalinist precum Ceaușescu arată cât de decuplat era aparatul birocratic comunist de realitatea din stradă.
Telegrame felicitare către Ceaușescu. 1989. sursa: Scânteia Tineretului
Clubul dictatorilor din Orientul Mijlociu și Africa îl felicită
Văzând că Europa îi întoarce spatele, Moscova lui Gorbaciov era dezaprobatoare, rece și distantă, iar Vestul îl izolase total, Ceaușescu și-a căutat validarea în „Lumea a Treia”, printre lideri autoritari și mișcări paramilitare.
Vin telegrame de felicitare de la Hafez Al-Assad (Siria) și Mengistu Haile Mariam (Etiopia). Aceștia erau partenerii reali ai lui Ceaușescu la final de 1989. Mengistu, liderul „Terorii Roșii” din Etiopia, conducea un regim responsabil de foamete și genocid, oglindind într-o formă extremă politicile de înfometare din România. Prezența lor pe listă confirmă că România ajunsese într-o ligă a pariaților internaționali.
Nu lipsea nici Yasser Arafat, liderul OEP. Prietenia cu Arafat era o relicvă a politicii externe active a României din anii '70. În 1989 însă, această relație nu mai aducea niciun beneficiu diplomatic real, fiind doar o formalitate între doi lideri care pierduseră contactul cu noile realități globale.
Aliații îndepărtați din Asia comunistă
Restul paginilor ziarelor este umplut cu mesaje din Vietnam (Nguyen Van Linh), Laos (Kaysone Phomvihane) și Mongolia. Acestea erau regimuri care, deși comuniste, erau fie prea departe geografic pentru a conta, fie, cum era cazul Vietnamului, începeau deja propriile reforme economice (Doi Moi), pe care Ceaușescu le refuza cu obstinație. Prezența lor servea doar pentru a umple spațiul tipografic și a da impresia de „consens global”.
Textele în sine sunt interșanjabile. Expresii precum „prietenia și colaborarea frățească”, „cauza socialismului și păcii”, „succese în opera de construcție” se repetă obsesiv. Este un limbaj mort, golit de sens.
Nimeni nu vorbește despre realitate. Niciunul dintre acești lideri nu menționează că lumea se schimbă. Este un dialog al surzilor, o corespondență între lideri de muzee de ceară care se prefac că sunt vii. În mai puțin de o lună aveau să vadă o altă realitate.
