Ca pe orice român cu vârsta peste 40 de ani, m-a uluit mesajul transmis pe Facebook de ambasadorul Rusiei la București, fix pe 30 decembrie.

L-am citit pe telefon, într-un magazin de jucării, căci la sfârșit de an ce să facem și noi? - ne preocupă fericirea copiilor noștri. Textul Excelenței Sale, vecinul, nu numai că m-a uluit și indignat, ci m-a aruncat pentru câteva minute în tunelul amintirilor, din vremea în care eu însămi trăiam în universul magic al jucăriilor.

Cum să nu-mi amintesc poveștile bunicii despre războaiele pe care le-a traversat într-un Bărăgan lovit din toate părțile, începând cu jumătatea secolului 19 și sfârșind în jumătatea secolului 20? Nu toate erau cu ruși, ci și cu turci, bulgari și nemți, soldați care au lăsat urme adânci în sufletele și trupurile românilor. Două războaie mondiale.

Ambasadorul rus vorbește doar de cel de-al Doilea Război Mondial, certându-ne că, în mod public, prin media, denigrăm ”ostașii Armatei Roșii care au eliberat de fascism țările Europei de Est și Europei Centrale”. Spune că scoatem de la ”naftalină miturile despre atrocitățile soldaților sovietici”, deși nu cred că a sesizat cineva vreo campanie mediatică dusă împotriva Rusiei în ultimii ani. Articolele cu tematică istorică nu pot fi catalogate și taxate la modul acesta, fiindcă ele își au rostul lor științific, de cunoaștere a trecutului unui neam. Oricare ar fi el, rusesc, românesc, german, american etc.

Domnul ambasador trebuie să priceapă că nici alte articole, nici acesta nu au ca scop denigrarea nici unuia dintre popoare sau să stârnească resentimente. Faptele sunt fapte. Multe dintre ele se găsesc consemnate în documentele vremii, iar altele sunt mărturii ale oamenilor care au simțit pe pielea lor atrocitățile războiului. Generațiile următoare au dreptul să își cunoască trecutul, cu bune și cu rele, indiferent din ce țară fac parte, și niciun diplomat, politician, șef de stat etc. nu vor putea interzice sau stopa acest lucru. Ei trebuie să lase istoricii să se pronunțe, așa cum bine a comunicat și Ministerul de Externe de la București, într-o reacție rapidă, duminică după-amiaza.

În mesajul său adresat poporului român, ambasadorul vine cu argumentul că Stalin a interzis ostașilor ruși, sub amenințarea cu împușcarea, să comită abuzuri și violențe asupra populației civile din țările în care intrau. Nu-ți vine să râzi, căci furia te îneacă numai la auzul numelui omului care a adus multă nenorocire nu numai popoarelor ocupate, ci și poporului rus.

Orice ar susține Excelența Sa, poveștile bunicii mele, ale străbunicii care și-a crescut cinci copii singură, ca văduvă de război deoarece bărbatul îi murise de tifosul căpătat pe câmpul de luptă, în Primul Război Mondial, când România a fost aliata Rusiei, poveștile lor, deci, nu vor putea să fie estompate de clocotul emoțional de moment al unui diplomat rus, german sau de orice altă nație. Iar asta nu înseamnă Ură, ci Adevăr!

Și am să-i spun domnului ambasador, vecinul neliniștit din nord, că românii știu ce le-au făcut și alte nații, nu numai rușii. Cu bune, cu rele, ca-n vreme de război.

Prima mea amintire despre bunica mea maternă, Maia – cum îi ziceam noi, nepoții – este dintr-o vreme când eram foarte mică, 5-6 ani, iar mama ne lăsase la ea, la Călărași, pe mine și pe fratele meu, în vacanța de vară, când grădinițele erau închise.  Mai ieșeam din curte pe stradă, la joacă cu alți copii. Maia ne-a luat lângă ea și ne-a spus că sub niciun chip să nu ridicăm ceva de pe jos, orice ar fi, chiar și o jucărie tentantă. Și ne-a povestit despre nea Jean, un vecin, care nu avea trei degete de la o mână. Ne-a zis că, în Primul Război Mondial, când Jean era copil, a găsit un stilou pe jos, l-a luat, iar când i-a deschis capacul s-a produs explozia. Era un stilou aruncat de nemții care ne ocupaseră țara. Nu singurul, fiindcă asemenea ustensile de scris, cutii frumos colorate sau păpuși fuseseră împrăștiate prin multe orașe și sate din Bărăgan. De atunci, cât am fost copil m-a obsedat povestea bunicii și nu puneam mâna pe nimic găsit pe stradă. Arătam obiectul cuiva din apropiere, dar nu puneam mâna.

Deci nu rușii, domnule ambasador, ci nemții au comis atunci atrocități. Sunt consemnate de istorie violurile femeilor românce, sechestrarea animalelor sau uciderea lor, siluirea copiilor sub ochii părinților, incendierea caselor după jefuirea familiilor de mâncare etc, etc. Lucrurile astea s-au repetat și în al Doilea Război Mondial, cu rușii. Bunicul meu, soțul Maiei, a fost grănicer al Armatei Române, a luptat între 1940-1944, a fost rănit, a stat în lagăr rusesc și a mâncat scoarță de copac, semințe scoase cu unghiile din pământ și a băut apă murdară. În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Tripla Antantă (Marea Britanie, Franța și Rusia) era o realitate istorică. Ca și alianțele și dezalianțele din 1940-1944. Nu sunt ”mituri scoase de la naftalină”, cum le ziceți, sunt fapte.

M-am tot întrebat ce l-a apucat pe ambasadorul Federației Ruse să se oțărească la români într-o zi în care, pentru foarte mulți dintre ei, semnificație ei este istorică: îndepărtarea Regelui Mihai de la conducerea țării sub amenințare. Ca jurnalist, persoană civilă, nu am cum să ajung la o concluzie care să exprime certitudinea, dar încerc trei variante:

1. A vrut să ne reamintească de puterea țării sale de a impune chiar și destinul unui popor. Cu 71 de ani în urmă, pe 30 decembrie 1947, guvernul comunist, susținut de la Moscova, l-a șantajat și l-a amenințat pe Regele Mihai să abdice. Din acel moment, România a intrat într-o altă ordine socială și politică, transformându-se continuu, până în 22 decembrie 1989, într-o ”societate multilateral dezvoltată”, de sorginte comunistă.
2. Pe ambasador (care nu-i chiar de capul lui când transmite semnale!) l-a supărat faptul că, pe lângă Centenar, România nu a  aniversat și 75 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial când, spune dânsul, Armata Roșie ne-a eliberat de sub jugul fascist.
3. Poate Excelența Sa s-a oțărât la noi din cauza unei mâncări care i-a picat prost sau a unei băuturi. Mi-am amintit și de acest sens al verbului ”a oțărî” (a face grimase, a se strâmba din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute la gust), consemnat în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ca reacție imediată la citirea textului de pe facebook. Cinstit, mi-ar plăcea să fie asta varianta de răspuns, deoarece indigestia sau insatisfacția bahică trec repede.

Pe cale diplomatică, sunt convinsă că se vor găsi soluții ca acest episod din ajunul Revelionului să fie estompat. Tot atât de convinsă sunt că și generațiile de azi știu că, în ianuarie 2019, ”Vin rușii!”. Ca să petreacă Anul Nou pe rit vechi, în România. La mulți ani, tuturor!