Am un parapon pe umflaţii ăştia, pe maimuţele astea mutante de la trupele paramilitare cu nume stranii, ce nu s-a pomenit! În România, s-au înmulţit ca păduchii „firmele de pază şi protecţie”, însă nimeni nu-mi spune în interesul cui acţionează ele. Se zvoneşte doar că unii dintre patroni sunt oameni cu „conexii” politice sau cu oculte relaţii inter-Servicii...
Auzi, dom’le, cică Scorseze, Delta Force, Polis, Tiger, Team Guard, InterGuard sau tot felul de iniţiale misterioase: BGS, G4S, NTD, RPD... etc., dar toate cu „Security” în coadă (ceea ce mă sperie!). Când colo, dacă te uiţi mai de-aproape la ei, dai ori peste nişte limbrici în uniformă căcănie, flendurindu-se la soare (ooo, dar am văzut şi nişte mămăiţe făcând parte din „Force”!), ori de nişte „Obelicşi” monstruoşi, ce put a ceapă de subţiori, de-ţi mută nasul. Dar să vedeţi ce aere de „Vandami” ofuscaţi îşi dau, ce atitudini belicoase de „Hasta la vista, baby!”, ca nişte „şvarţănegări” aţâţaţi de bandiţi, ce poziţii filosofice complicate, de Tom Cruise în Mission impossible, abordează... (NOTĂ: Las’ că şi preşedintele a apărut nu demult, pe Aeroportul Kogălniceanu, într-o ţinută de caricatură Top Gun – sacou încheiat peste cămaşă albă cu mânecă scurtă, pantaloni albi cam strâmţi pentru un preşedinte serios, totuşi, nu mai e de vârsta lui Emmanuel Macron, pe care, serios vorbesc, nu l-am văzut în ţinute extravagante – apoi, ochelari de soare Ray-Ban, pe care n-a catadicsit să-i scoată în timpul prezentării onorului…Off, bine că nu i-am văzut şi pata de sudoare de la subţioară, întinsă pe cămaşa subţire de in!). Dar, să revenim la „războinicii” noştri!
Imaginaţi-vi-i iarna, pe vânt, pe ger, pe viscol, cum apar ei vineţii ca nişte umbre din Munch, fâlfâind în mână o pungă de plastic şi venind pe jos direct de la gară, printre nămeţi. Şi urduroşi, că pleacă din Roata sau Pitaru, din Gălăteni sau Titu la ora 4 dimineaţa. Dar au ei „servici” la Bucureşti? Au…. Te umflă râsul. Dar, staţi să vedeţi că şi scârba. Ori frica?! Acum un an sau doi, într-o dimineaţă, s-a întâmplat să merg o bucată de drum în spatele unui astfel de croitor d-ăsta de vise bătăioase şi cruzimi curajoase (…dar, dacă să poate, vă rog io frumos, să nu fie d-adevăratelea, că am doi copii acasă, o mamă bătrână şi un tată handicapat şi, mă-nţelegeţi, nu po’ să plec la război şi să-i las aşa, de izbelişte…!). Nu cred că avea mai mult de 25 de ani. Bun de muncă. Pământul nelucrat îl aştepta cu drag. Hrănit bine. Zdrahon. Avea pe el un fel de pufoaică bleumarin şi pantaloni negri bufanţi, intraţi în bocancii înalţi. Era clar: lucra la una dintre firmele de pază. În mâna stângă, avea o pungă de la Billa, iar în cea dreaptă ţinea vergeaua aia din metal, telescopică, flexibilă, cu care sunt înarmaţi, pe lângă spray-ul cu piper, toţi bodigarzii din România, care vor să salveze lumea. Nu ştiu cum se numeşte, dar am văzut în filme că provoacă nişte dureri cumplite… În sfârşit! Şi n-am vrut să-l depăşesc, mă aţineam atent în spatele lui (sunt convins că nu mă vedea!).
De ce am rămas să-l observ? Pentru că, în dreptul fiecărui pom din parc pe lângă care trecea, se oprea o secundă şi jap-jap! îl plesnea cu vergeaua, aşa degeaba, în timp ce scotea, ca la un duel imaginar, strigăte războinice: „Haaa!…Haaa!”. Lovea coaja de copac cu o ură atât de puternică, atât de apăsată, încât auzeam cum pârâie scoarţa. Era dimineaţă şi un gând nu-mi dădea pace: „Cum naiba să se trezească aşa, încărcat cu atâta ură? Ce instincte ucigaşe l-au putut cotropi chiar acum, la începutul zilei? Măcar să fi aşteptat amiaza, poate până atunci se mai calma!!” De fapt, generalizând (da, sigur că da, am auzit că sunt implicaţi şi foşti generali!), întrebarea era una singură: Cui foloseşte această armată vizibilă, dar secretă?
Ne puteți urmări și pe Google News
L-am urmat încă o vreme, însă la un moment dat, l-am părăsit. Mărturisesc, cu un sentiment de îngrijorare, având în cap imaginea unui pericol iminent. Lovea acum un gard de lemn. Cu aceeaşi vrăjmăşie ucigaşă. M-am întors. La poalele lui se adăpostise un câine…
Recomandările noastre
