Pe Alexandru Mironescu („Codin”, îi spuneau prietenii), născut în 1903, comunismul l-a lovit în plin, după studii de fizică și chimie, apoi de filozofie, la București, după un doctorat în științe la Paris, după ce devenise profesor la Universitate și după ce publicase deja vreo două romane și vreo trei cărți de filozofia științei. Începînd cu 1949, a fost eliminat din Universitate, interzis la publicare, ostracizat și, în 1958, trimis în pușcărie pentru 20 de ani.

Motivul era acela că, împreună cu alți prieteni, dintre care cei mai cunoscuți sînt Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea, părintele Benedict Ghiuș, părintele Andrei Scrima, părintele Sofian Boghiu, Anton Dumitriu, se întîlneau regulat și discutau chestiuni mistice, religioase și culturale – niciodată politice. Se rugau, erau interesați de isihasm, dar și de ecumenism.

Pînă în 1948, ca un grup relativ organizat, numit „Rugul Aprins”, se întîlneau la Mănăstirea Antim. După 1948, cînd nu li s-a mai dat voie să vină la Mănăstire, se întîlneau pe unde apucau, pe la unul sau pe la altul acasă ori prin cîte un schit îndepărtat. Comuniștii au decis că acești oameni se întîlneau ca să răstoarne regimul. Cam cum presa de azi decide că, dacă doi oameni stau la masă complotează împotriva ordinii constituționale ori, dacă doi oameni apar într-o fotografie făcută cu 10 ani în urmă, e clar că sînt legați pentru totdeauna de interese oculte.

Ironia amară a sorții este că acești oameni au fost acuzați de legionarism, or nici unul dintre membrii marcanți ai grupului nu simpatizaseră cu legionarii în anii 1930 – dimpotrivă, mulți dintre ei, precum Sandu Tudor, polemizaseră cu legionarii, iar alții, precum Alexandru Mironescu însuși, aveau opțiuni politice de stînga. Dar, sub tăvălugul comunist, adevărul nu mai conta. Ca și acum, sub tăvălugul acestei prese dezlănțuite. Alexandru Mironescu a ieșit din închisoare în 1963. A mai trăit 10 ani.

Jurnalul său este o uimitoare probă de noblețe. Aș spune, chiar, că acest jurnal (pus de editor sub duhul admirabilului pentru că așa a vrut autorul însuși scriindu- l) conține o descriere a nobleței în vremuri nerușinate și actuale. Ne este, de aceea, de un imens folos. Pe de o parte, avem o mulțime de reflecții și gînduri pline de sens și substanță.

De pildă, următoarea însemnare: „Aproape de cînd mă știu, viața mea s-a organizat pe socoteli de lungi termene pentru că totdeauna am crezut, sau am avut intuiția că Viața însăși e organizată pe ritmuri largi, că este o organicitate și nu o trepidație. Cînd credința a devenit o realitate în existența mea, atunci socoteala de lungi termene s-a confundat cu însăși substanța mea și chiar acum – sau în închisoare – cînd zilele mele s-au scurtat și s-au împuținat, criteriul termenului lung, la limită perspectiva unui bilanț în veșnicie, e dominant”. Cîtă înțelepciune se află în aceste rînduri!

Ambițiile sale, bine strunite, se întind pe termen lung. Pentru un om la 65 de ani, într-o lume în care speranța de viață abia ajunsese la 70, să aibă mize pe termen lung poate părea o ciudățenie. Pentru un credincios, însă, este firesc. Dar, în contextul lumii în care trăia Alexandru Mironescu, a miza pe lunga durată nu înseamnă doar a te pregăti de mîntuire în Ceruri, ci și a-ți pregăti memoria pentru lumea de după comunism.

Mironescu trăia în dublă perspectivă: verticală, cu ochii la Cer și la viața de apoi, și orizontală, cu ochii la lumea scăpată de comunism. Plasarea sa în această dublă lungă durată îi dă, de fapt, noblețea de care vorbeam la început. A fi nobil este, în fond, o chestiune de plasament. Dacă te plasezi în lungă durată, ești nobil; dacă te plasezi sub jugul imediatului, nu mai ești. Salvează mereu noblețea din tine temperînd furia așezării în durata scurtă cu liniștea așezării în durata lungă!

Pe de altă parte, avem în Jurnal note de actualitate, așa că-l putem citi și ca pe o mărturisire cu valoare istorică. Jurnalul este bogat în însemnări despre oamenii pe care diaristul îi întîlnește sau îi reîntîlnește după mulți ani. Cu unii se simte bine, cu alții are întîlniri ratate. Pe lîngă delicatețea, savuroasă totuși , cu care îi portretizează, Mironescu lasă mărturii valoroase pentru istoria literaturii noastre.

De pildă, nu cred că se mai poate scrie de acum înainte despre Zaharia Stancu fără referință la episodul întîlnirii cu Mironescu, ori despre Nichifor Crainic fără citarea preocupărilor sale de la finele anilor 60, așa cum sînt ele menționate în Jurnal. Diaristul este, totodată, sensibil la actualitate: la marea politică a lumii, merge la teatru și la cinema, audiază concerte la Ateneu, ascultă continuu Europa Liberă, primește și face vizite. Printre aceste note de actualitate, Mironescu strecoară cîte un gînd despre sine.

De pildă, după ce a văzut filmul „Spartacus” (clasica producție din 1960 a lui Stanley Kubrik, cu Kirk Douglas în rolul principal), Mironescu este cuprins de emoții. Găsește că viața sclavilor din film reproduce fidel viața lui în detenție, lăcrimează în timpul proiecției și, întrun plan mai general, notează în Jurnal: „E ceva în viața mea comun cu viața lui Spartacus, acest Spartacus modern e un nobil chinuit de sclavii ajunși stăpînitori”. În viața tuturor celor puțini care au rezistat comunismului este ceva de nobili chinuiți de sclavii care au ajuns stăpîni.

E minunat că și-au păstrat noblețea, ascunzînd-o în pliurile sensibile ale sufletului lor și, uneori, între paginile unui jurnal despre care știau bine că nu-l vor vedea publicat în timpul vieții lor.

În Jurnalul lui Alxandru Mironescu, găsim proporția de aur a vieții – adică raportul perfect dintre ceea ce trebuie să dăm lumii și ceea ce trebuie să dăm lui Dumnezeu pentru a rămîne creaturi nobile, așa cum ne-a făcut pe toți Tatăl nostru. Dozajul vieții acestui om, cel puțin așa cum rezultă din Jurnal, a fost perfect. După ce citești Jurnalul, o voce din cel mai sincer colț al inimii tale exclamă: „Așa aș vrea să trăiesc și eu!”.

Te-ar putea interesa și: