Academicianul, fost șef al Catedrei de Sociologie a Universității București, apreciază că operațiunea majoră pe care trebuie s-o întreprindă echipele de gestionare a crizei se referă la eliminarea sau măcar diminuarea efectului distopic, ceea ce s-ar numi „liniștirea populației”, antrenarea ei în stări psiho-spirituale care pot diminua fricile, alarma, angoasele legate de ideea bolii grave și a morții. Or, cu aceste efecte secundare, care preschimbă pandemia virală de COVID-19 într-o epidemie distopică psihogenă, se poate lupta în primul rând cu „medicina sufletului”, având în frunte Biserica, consideră academicianul.

„Acest război nu poate fi câștigat fără o asistență duhovnicească, spirituală a Bisericii. Faptul că tocmai bisericii i se cere să iasă din dispozitiv este ori o mare eroare ori o strategie primejdioasă, cu scopuri obscure”, mai afirmă sociologul.

Academicianul ne dezvăluie faptul că Institutul de Sociologie al Academiei Române tocmai a finalizat un studiu asupra impactului unor scenarii de evoluție a pandemiei în România și ne prezintă metoda de evaluare a grupului de reflecție asupra infrahazardelor pentru a conchide cu spusele biofizicianului americano-britanic-israelian, Michael Levitt: „majoritatea oamenilor vor rămâne sănătoși și umanitatea va supraviețui“. Interviul este structurat în trei părți din care vă prezentăm azi prima parte.

Victor Roncea: În contextul în care o parte a presei și chiar unii guvernanți solicită închiderea completă a bisericilor, adică sistarea rugăciunii comune și a liturghiei, se pune acut problema lipsirii celei mai mari părți a poporului de terapia sufletească, fără de care cu greu poate se poate împlini tămăduirea trupească. Ce poate să însemne lucrul acesta și ce efecte ar avea indisponibilizarea unei asemenea terapii care se adresează sufletului îngrozit?

 Ilie Bădescu: Aș reaminti că biserica nu este doar cea văzută, ci și biserica nevăzută, de care vorbește cumva profetul Isaia. Să recapitulăm. În timpul declanșării unei pandemii, la efectul somatic al virusului se așterne peste suflet și peste minte o stare specială compusă din frici, alarme, stări de panică, dezorientare, care se constituie în ceea ce am asemănat cu o membrană așternută peste mințile oamenilor, un fel de țesătură de stări afective, informații și gânduri alarmate spre „gânduri negre” (de disperare spre deznădejde). Când acestea se așează durabil peste mintea și inima omului putem să vorbim despre ele ca despre o membrană noopatică.

La patologia virală se adaugă, așadar, patologia noogenică și tocmai aici se vede fractura provocată de pandemie între ecosferă, antroposferă și noosferă. Omul modern a înaintat inconștient spre deplina ruptură a celor trei sfere astfel că pandemiile arată cât de gravă este această triplă fractură. Desigur, nooterapiile  nu vindecă somatopatiile, dar pot înlătura ori măcar diminua efectul sufocant al membranei distopice, compusă din frici, groază și panică, care persistă deopotrivă asupra zilei de azi și asupra zilei de mâine. Dacă nu vor fi înlăturate, aceste stări vor induce îmbolnăvirea prezentului și viitorului sufletesc al omului. Vindecarea acestor noopatii nu se obține prin terapiile convenționale adresate trupului, ci prin terapiile adresate sufletului, care acționează ca „medicamente” pentru întărirea sufletului în fața fricii, a groazei pentru ziua de azi și pentru cea de mâine. Aceste terapii sufletești sunt toate validate de Cartea Sfântă a Învățăturilor divine.

Autoprotecția în fața unei pandemii, se folosește de sisteme operaționale deschise, dar recurge, evident, și la modurile carantinei, adică la o strategie de containment, de închidere și deci izolare sau încercuire a grupurilor aflate în zona de contaminare după modelul concentraționar, al rețelei de lagăr.

În China s-a aplicat cu succes modelul carantinei la comunități întregi, inclusiv provincii, precum Hubei din Wuhan, cu milioane de locuitori. În Vietnam s-a aplicat o formă soft de carantinare bazată pe o mobilizare amănunțită. În Italia s-a recurs târziu la modelul intervenției în sistem închis după modelul carantinei sociale (adică a izolării unor comunității întregi), dar efectul a fost diminuat ca urmare a intervenției întârziate. Nici unde, însă, nu s-a recurs la sistemul deschis al nooterapiei, adică la serviciile asistenței spirituale sau duhovnicești, care implică o administrare a acelui tip de „medicament sufletesc” (rugăciune, ritualul evocării tainelor etc.), deși tocmai acest sistem este singurul care furnizează terapia sufletului îngrozit.

Lucrul acesta se poate explica fie prin efectul unei civilizații seculariste, care s-a rupt cu totul de Dumnezeu, în genere, de terapiile sufletești, fie prin consecința unui conflict dintre religie și știința secularizată, care poate aluneca ușor spre idolatrie și deci spre o deviație neognostică.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: