Chiar dacă valul în creștere al Frontului Național a fost stăvilit – cel puțin pentru moment – printr-o alianță împotriva naturii între Stânga și Dreapta, lecția alegerilor regionale din Franța este clară ca lumina zilei: partidul naționalist, anti-european, anti-imigrație a devenit un jucător politic de temut și, mai ales, cu perspective, se arată într-o analiză a ziarului britanic The Guardian.

Nu există câștigător în aceste alegeri, în care partidele „Establishmentului” au încercat cu disperare, pe ultimii metri ai cursei, să depășească o formațiune pe care au numit-o rasistă, xenofobă, islamofobă și, mai mult decât orice, periculoasă.

Fapt unic în peisajul democratic occidental, cu două zile înainte de turul II, premierul socialist Manuel Valls anunța pe un ton dramatic că dacă partidul lui Marine Le Pen (care funcționează legal) va câștiga, se va declanșa un război civil.

În Franța nu a existat nici o analiză serioasă privind motivele pentru care alegătorii și-au întors în număr tot mai mare fața de la partidele tradiționale și s-au orientat spre FN, nu doar ca un vot de protest, ci și ca spre o alternativă politică.

Când Frontul a reușit un rezultat istoric, obținând aproape 28% din totalul voturilor primului tur al alegerilor regionale, s-a dovedit încă o dată „cel mai popular partid din Franța”, confirmând creșterile constante în sondaje, după alegerile euro-parlamentare.

Chiar dacă FN a eșuat în tentativa de a câștiga măcar una dintre regiunile Franței – așa cum a eșuat în a câștiga și în alegerile departamentale o formațiune administrativă mai mică decât regiunile – traiectoria sa generală este ascendentă.

Un sondaj BVA din perioada campaniei electorale arată că 57% dintre francezi cred că FN trebuie considerat un partid ca oricare altul. Votanților săi nu li se mai pot aplica etichete stereotipe.

 Este adevărat că Frontul înregistrează un scor mai bun în rândul tinerilor sau al celor cu nivel de educație mai scăzut, în zone cu inechitate socială mai mare sau la persoane situate mai departe de stațiile de cale ferată (sic!).

Însă este la fel de adevărat că a înregistrat creșteri spectaculoase și în rândul funcționarilor publici, al angajaților din companiile private și în toate păturile sociale, de la satele din Alpi la orașe.

Peste numai 18 luni, Franța organizează alegeri prezidențiale. Toate sondajele o dau pe lidera FN, Marine Le Pen, intrând cu ușurință în turul II, eliminând astfel unul dintre rivalii cu greutate din partidele tradiționale.

Când tatăl său a reușit acest lucru, în 2002, a fost o adevărată lovitură de trăsnet. A fost bătut măr, cu 82% dintre francezi optând pentru Jacques Chirac, pentru a-l menține pe Le Pen izolat.

Cincisprezece ani mai târziu, dacă fiica sa, Marine intră în turul II, nimeni nu va mai fi șocat, și sondajele arată că va reuși un scor mult mai strâns în finală. Alegerile parlamentare, care vin la numai o lună după prezidențiale, ar putea fi extrem de dureroase pentru partidele tradiționale din stânga și dreapta.

Extrema dreaptă ocupă acum un loc central în dezbaterile politice din Franța și proclamă faptul că a câștigat „lupta de idei”, de vreme ce Dreapta tradițională și – după atacurile de la Paris – Stânga și le-au însușit.

Ca și la prezidențialele din 2002, cuvântul la modă al campaniei a fost „exasperare”. Toate partidele susțin că au tras învățăminte din exasperarea și deznădejdea votanților Frontului Popular, care au ajuns să deteste și să-și piardă încrederea în clasa politică.

Un rol substanțial l-au jucat aici șomajul ridicat și stagnarea economică prelungită. Cât de departe vor merge reformele și auto-examenele, care, în ciuda promisiunilor solemne, au fost uitate în 2002, rămâne de văzut.

Cum râmâne de văzut despre ce reforme ale clasei politice mai poate fi vorba, atunci când Dreapta se aliază cu Stânga, ajungându-se ca amândouă să-și piardă identitatea, spre confuzia și mai mare a electoratului.