Cum a ajuns SRS să lucreze în presa comunistă fără să fie membru UTC sau PCR

La Editura Evenimentul şi Capital, în 2021, a apărut lucrarea ”SRS: “naşul” presei din România în dialog cu Dan Andronic şi Alice Barbu: 49 de ani de presă printre securişti, disidenţi, politicieni, miliardari şi câţiva idealişti”. Cartea, care încă se mai poate comanda, ascunde subiecte excepționale nu numai despre omul Sorin Roșca Stănescu, ci și bucăți fabuloase despre presa anilor 90. Ba chiar și despre cea dinainte de 89.

Astăzi, câte ceva despre intrarea SRS în presă pe când adeziunea la idealurile comuniste trebuia dovedită prin aderarea la organizațiile oficiale. Și totuși, cum a ajuns SRS să fie ziarist fără a fi membru UTC sau PCR? Și fără viza Secu…

De ce fug prostituatele de artă?

Iată ce spune SRS: ”Nu a existat vreo viză a Securității. Câțiva ani nu s-a pus nici măcar problema unei vize de la partid sau de la UTC. Ca elev și student frecventam Cenaclul Labiș al Uniunii Scriitorilor. Acolo veneau din ce în ce mai mulți intelectuali, foști deținuți politici, proaspăt eliberați din închisori. Printre aceștia era un filozof cu care m-am împrietenit, Grigore Popa care fusese cadru didactic la Cluj.(…) Grigore Popa era prieten cu Gheorghe Achiței, rector pe atunci la Institutului de Arte Plastice din București și redactor-șef al revistei Amfiteatru. Filozoful Grigore Popa m-a întrebat de ce nu intru în presă, iar eu i-am răspuns că nu știu cine m-ar primi. A vorbit cu Gheorghe Achiței. Acesta mi-a cerut să scriu un articol și să i-l aduc. Am avut ideea să fac un reportaj prin care să explic de ce prostituatele fug de artă. M-am documentat, l-am scris și i-am prezentat reportajul. M-a angajat imediat. Am primit și un premiu pentru acest reportaj”.

Trebuie să recuoaștem și că subiectul era unul de mare curaj. Căci, oficial, în România socialistă nu existau astfel de domnițe… Oricum, la al doileau loc de muncă, SRS a beneficiat de un șiretlic.

Pericolele cauciucurilor din China. Șoferii își riscă viețile și mașinile

Florin Piersic, surpriză pentru fani. Marele actor se întoarce pe scenă

Corectorul redactor

”Nu a cerut nimeni niciun acord de la Securitate. Nici nu era timp. Am fost angajat aproape instantaneu. La fel s-a produs și transferul meu ulterior la revista Viața Studențească, condusă de poetul Nicolae Stoian31”, rememorează SRS.

Dar, a existat, totuși, un truc: ”După ce fusesem redactor-student cu o jumătate de normă la Viața Studențească, urma să devin redactor cu normă întreagă. În acel mo[1]ment, da, era nevoie de o viză și în primul moment, nu m-au putut an[1]gaja. Dacă discuți cu Dan Fruntelată care era atunci redactor-șef îți va explica. A discutat intens această chestiune cu Ion Traian Ștefănescu, pe atunci ministru pentru problemele tineretului, și au găsit o soluție. Un truc prin care au fentat Secția de Cadre a Partidului. Am fost angajat corector. Pentru această poziție nu era necesar un dosar de cadre. Și în scurt timp, postul de corector a fost transformat în post de redactor. Și așa m-am strecurat în presă, cu normă întreagă. Am fost ca un fel de elefant care a trecut prin urechea acului. Ideea i-a aparținut lui Traian Ștefănescu care era și conferențiar la catedra de Dreptul Muncii”

Cel mai bun jurnalist de anchete

Talentul lui SRS s-a dovedit încă de atunci unul de mare potențial. La întrebarea  ”Cum ai ajuns la Viața Studențească?”, răspunsul nu se lasă ațteptat: ”Nicolae Stoian a insistat. El conducea atunci Viața Studențească. Diferența dintre cele două reviste (dintre Viața Studențească  și Amfitatru – n.a.) o reprezenta faptul că Amfiteatru avea un conținut cu predilecție culturală. Erau persoane mult mai rafinate care scriau în revistă, cum ar fi Ana Blandiana, Grigore Arbore, Coman Șova. Viața Studențească era o revistă săptămânală, Amfiteatru era o publicație lunară. Viața Studențească avea un tiraj mai mare”.

Aici, își descoperă SRS și caliatea de a face investigații: ”La Viața Studențească, în paralel cu anchetele, m-am ocupat de pagina externă foarte mult timp. Aveam un avantaj. Mama lucra la Agerpres atunci, iar ea îmi facilita accesul la buletinele care aveau un circuit restrâns. Zilnic, eram pus la curent cu situația internațională, mai puțin filtrată și mai puțin prelucrată de propaganda comunistă. După circa un an, m-am consacrat exclusiv anchetelor. Aveam o rubrică faimoasă în epocă denumită „Omicron”. Eram în mare concurență cu Cornel Nistorescu. El devenise cel mai bun reporter după Adrian Dohotaru, Tudor Octavian și Mihai Tatulici. Iar eu, cel mai bun ziarist de anchete. Evident, mă refer exclusiv la revista Viața Studențească”.

Și așa și-a început SRS cariera care l-a transformat în… Nașul presei românești.