Încă dinainte de epoca bronzului, armele au fost rafinate pentru a maximiza potențialul de ucidere al celui care le poartă, minimizând în același timp capacitatea adversarului de a riposta.

Armele revoluționare prin puterea de ucidere

Cele mai vechi arme cunoscute din istoria omenirii, special construite în astfel de scopuri datează dinainte deepoca bronzului. Ele erau ceva mai mult decât pietre montate pe bețe și aveau o valoare îndoielnică ca instrumente de vânătoare, dar erau perfect potrivite pentru a sparge oasele și craniile altor oameni. Mai târziu, în epoca bronzului, sabia și-a făcut prima apariție.

Poate că apoteoza acestei tendințe este drona înarmată, un vehicul aerian fără pilot, care poate zăbovi la mare altitudine ore în șir înainte de a trage o rachetă către ținta sa.

În astfel de cazuri, operatorul de drone s-ar putea afla în cealaltă parte a lumii, iar actul de a ucide pare a fi la fel de impersonal și ireal ca un joc video (aceasta paralelă se întrerupe atunci când se examinează ratele de PTSD în rândul operatorilor de drone militare, care sunt comparabile cu cele ale trupelor terestre).

De la pietre la rachete, armele de război s-au schimbat de-a lungul timpului, dar câteva se remarcă ca fiind revoluționare pentru puterea lor de a ucide, arată un articol publicat de Enciclopedia Britanică / Encyclopedia Britannica.

Mitraliera Maxim

Secolul al XIX-lea a cunoscut o revoluție în tehnologia armelor de foc. Mașinile-unelte au permis o mai mare precizie a armurierilor. Ratările de aprindere au devenit mai puțin frecvente odată cu introducerea capacului de percuție și a muniției pentru cartuș.

Pulberea fără fum ardea mai curat și mai uniform decât pulberea neagră, iar armurierii au realizat rapid potențialul de a folosi recul unei arme pentru a crește ritmul de foc.

Hiram Maxim a fost primul inventator care a încorporat toate aceste inovații într-o singură armă. Pușca Maxim, dezvoltat în jurul anului 1884, a fost o mitralieră cu recul, alimentată cu o bandă de gloanțe și răcită cu apă, care trăgea mai mult de 500 de cartușe pe minut la o rază efectivă de peste 2.000 de yarzi (1.830 de metri).

Maxim a fost un avocat deschis și eficient al armei sale, iar armatele din Europa au adoptat o anumită versiune a Maxim în anii dinaintea Primului Război Mondial. Versiunile armei Maxim erau omniprezente pe frontul de vest; atunci când sunt comparate cu tactici învechite de infanterie, puterea lor ucigașă era uimitoare.

În doar o zi a primei bătălii de la Somme , peste 20.000 de soldați britanici au fost uciși în încărcări sângeroase și ineficiente împotriva apărătorilor germani înarmați cu MG 08 - varianta germană a mitralierei Maxim.

Armele nucleare

Bomba termonucleară cu hidrogen, cu numele de cod MIKE, a detonat în Insulele Marshall în la 1 noiembrie 1952. O fotografie făcută la o înălțime de 12.000 de picioare (circa 3700 m), la 80 de km de locul detonării arată evenimentul.

Armele nucleare a oferit omenirii capacitatea de a-și provoca ea însăși extincția, eveniment care anterior era realizabil doar prin interferarea Pământului în calea unui asteroid.

Bomba atomică aruncată asupra Hiroshima, Japonia, a ucis inițial 70.000 de oameni, iar alte zeci de mii au murit în urma efectelor radiațiilor în lunile și anii următori.

Randamentul exploziv al Little Boy, bomba aruncată pe Hiroshima, a fost echivalentă cu aproximativ 15 kilotone de TNT. ICBM-ul rusesc RS-28 Sarmat (numit Satan 2 de către NATO) a fost proiectat să livreze o sarcină utilă de 2.000 de ori mai puternică decât Little Boy. Inginerii ruși au susținut că o singură rachetă Satan 2 ar putea distruge o zonă de dimensiunea Texasului sau Franței.

Deși tratatele de limitare a armelor au redus drastic dimensiunea arsenalelor nucleare, există încă aproximativ 15.000 de arme nucleare pe Pământ. Peste 90% dintre aceste arme aparțin Statelor Unite și Rusiei.

Cavaleria de șoc/în armură

Cavaleria blindată medievală la bătălia de la Hastings (1066) a avut un rol crucial. Protejați de armuri din zale și scuturi în formă de zmeu, cavalerii călare atacă cu săbii grele și cu lăncile ținute peste umăr sau așezate sub braț (un detaliu al Tapiseriei de la Bayeux).

Puține progrese militare au modificat fundamental societatea europeană mai mult decât ascensiunea cavaleriei de șoc. Ascendența cavalerului călare a fost rezultatul unei acumulări de inovații tehnologice de-a lungul a sute de ani.

Șaua de război fusese introdusă în secolul al VI-lea, iar scărița de fier (deseori creditată în mod eronat ca singura invenție care a permis apariția cavalerului greu) era comună până în al VII-lea. Zăbala, necesară pentru controlul unui cal de război, datează probabil cam din aceeași perioadă. Potcoavele de fier datează de la sfârșitul secolului al IX-lea, iar pintenii începuseră să apară în secolul al XI-lea.

Până în secolul al XII-lea, acești factori s-au combinat cu creșterea dimensiunii și puterii cailor de război și cu îmbunătățiri constante ale armurii personale pentru a plasa cavalerul călare în vârful câmpului de luptă european.

Feudalismul a evoluat simbiotic cu cavalerul călare, iar sistemele socioeconomice și cele militare s-au permis reciproc. Timp de secole, cavalerul blindat (în armură) a fost necontestat. Adoptarea halebardei de către elvețieni și introducerea arcului lung galez au schimbat paradigma.

La Morgarten (15 noiembrie 1315), elvețienii eidgenossen („frații de jurământ”) au înfrânt o forță de cavaleri austrieci, iar la Poitiers (19 septembrie 1356) și Agincourt (25 octombrie 1415), iscusiții arcași englezi au decimat floarea cavaleriei franceze. Infanteria provenită din clasele sociale inferioare a eclipsat permanent cavaleria în armură, un apanaj al aristocrației.

Focul grecesc și napalmul

Legenda modului în care George Carlin a creat conceptul de aruncător de flăcări sună în acest fel: „Păi, sigur mi-ar plăcea să dau foc acestor oameni acolo. Dar sunt prea departe ca să-mi fac treaba. Dacă aș avea ceva care să arunce flacără asupra lor.”

Primii oameni care au au fost în concordanță cu logica lui Carlin au fost grecii bizantini , care au creat o compoziție cunoscută istoriei sub numele de foc grecesc. Compoziția focului grecesc a fost un secret atât de bine păzit încât formula lui exactă rămâne necunoscută, dar eficacitatea lui în luptă a prelungit probabil viața Imperiului Bizantin.

O versiune modernă a focului grecesc, napalmul, a fost folosit pentru prima dată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Bombele incendiare cu napalm s-au numărat printre munițiile utilizate în bombardamentul aliaților de la Dresda (13-15 februarie 1945) și la bombardamentul de la Tokyo (9-10 martie 1945). Primul a ucis cel puțin 25.000 de oameni și a distrus unul dintre marile centre culturale ale Europei, în timp ce cel din urmă a ucis cel puțin 100.000 de civili (un total care a depășit numărul inițial de morți din Hiroshima) și a distrus jumătate din capitala japoneză.

Criticii au considerat aceste atacuri drept crime de război, dar planificatorii aliați le-au apărat ca fiind esențiale pentru efortul general de război.

Armele de foc la purtător

Până în secolul al XIX-lea, armele de infanterie portabile erau de obicei muschetele cu țeavă netedă încărcate pe la gura de tragere. Ele propulsau muniție de calibrul 19 mm, care puteau rupe sau penetra oasele până la o distanță de 200 de metri, dar acest lucru îl făceau destul de imprecis.

Pentru a fi introdusă rapid pe țeavă, muniția de muschetă trebuia să intre lejer în acea țeavă. După tragere, muniția de muschetă, datorită acelei „lejerități” (nepotriviri de calibru cu grosimea țevii) avea un zbor neregulat. Încercările timpurii de a tăia caneluri spiralate superficiale în țeava armei de foc au eșuat, deoarece muniția cu bile de plumb trebuia să fie introdusă forțat în orificiul striat.

Puștile au fost semnificativ mai precise decât armele cu țeavă netedă, deoarece șanțurile în spirală confereau o rotire proiectilului. Această problemă a fost rezolvată inițial de ofițerul armatei franceze Claude-Étienne Minié. Minié a proiectat un glonț conic, cunoscut ulterior sub denumirea de minge Minié. Această inovație a îmbunătățit dramatic raza de acțiune și precizia muschetelor de a răni, fără a reduce timpul de încărcare.

Pușca de asalt din a doua confruntare mondială

Inovațiile de proiectare au făcut puștile și mai mortale. Adoptarea găurilor striate în piesele de artilerie de câmp a crescut foarte mult raza de acțiune, precizia și letalitatea tunurilor mari.

Dezvoltarea puștii de asalt în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a transformat lupta infanteriei, deoarece volumul de foc și manevra rapidă a unităților mici au eclipsat tirul de precizie ca măsură a eficacității (o evoluție care, în mod ironic, a minimalizat problemele de precizie pe care ar fi trebuit să le abordeze proiectarea puștilor).

Pușca de asalt AK-47 este probabil piesa definitorie a hardware-ului militar a secolului al XX-lea. S-a estimat că la începutul secolului XXI existau până la 100 de milioane de AK-47 în circulație.