Vi se pare cam „prea de tot” titlul? Credeți că este pus ca să vâneze atenția cititorilor? Nu este deloc așa, pentru el că citează exact din cel căruia i se aplică. Acum o lună, presa anunța că printre alții, istoricul Mădălin Hodor a devenit membru în Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), la propunerea PNL. Am toate motivele să cred că propunerea a fost a lui Klaus Iohannis, pusă pe cale de liberali, dar nu acesta este subiectul.

În mod normal, un asemenea personaj, oricât de istoric ar crede și ar pretinde că este, nu ar avea ce să caute așezat pe un munte de documente ale Securității, de unde să extragă îngeri și demoni după bunul plac al său și al celor care îl păstoresc și plătesc. Cine l-a plătit? Păi, spre exemplu, SRI. Spun asta, pentru că a lucrat acolo, la Academia SRI, unde le preda ofițerilor niște cursuri, plătit fiind pentru contribuția pe care o aducea la creșterea și educarea lor. Chestie pe care Mădălin Hodor, la acea vreme încadrat la CNSAS ca „funcționar public”, a omis să o menționeze în declarațiile de avere(veniturile de la SRI) și de interese(colaborarea cu Academia SRI).

Carierele multor politicieni au fost curmate sau au fost așternute de decizii ale CNSAS. Unii au fost aruncați pe tușă în baza unor decizii care scoteau la iveala calitatea, eu i-aș zice defectul, de a fi fost colaboratori ai Securității, alții au fost spălați. De unde știu că unii au fost albiți? De la foști și actuali membri în Colegiu Național al CNSAS. De aceea, bătălia pe care partidele parlamentare și serviciile de informații o dau pentru a-și numi oameni de încredere în acest organism, este una crâncenă. De rezultatul ei poate depinde salvarea unui pion important, sau dimpotrivă, înlăturarea unuia indezirabil. Traian Băsescu este doar un exemplu, sifonăreala lui la Securitate a fost tăinuită, până când nu a mai fost important pentru Statul Paralel. Moment în care, CNSAS a scos din sertare toate probele necesare așezării fostului președinte în tomberonul mizeriei umane, aceea așternută pe note informative de cei care au ales să-și facă trepte din viețile și destinele unor semeni de-ai lor.

Surpriza provocată de demersul PNL de a-l numi pe Mădălin Hodor în Colegiul Național al CNSAS este cu atât mai mare cu cât, în anul 2018, a fost cercetat disciplinar și suspendat de același Colegiul Național al CNSAS, cu 11 voturi „pentru” și doar două „împotrivă”. Motivul a fost constituit de faptul că Mădălin Hodor s-a substituit instanței de judecată, pentru a pune după propria sa minte eticheta de „colaborator” istoricului Ioan Aurel Pop, chiar în perioada în care acesta a devenit președinte al Academiei Române.

Să trec însă la cea mai mare nedumerire pe care o am cu privire la decizia PNL. Ce poate căuta în postura de vătaf peste dosarele Securității un ins pentru care victimele îngrozitorului Experiment Pitești nu erau decât „Niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”? Stupefiant! Este absolut la mintea cocoșului - poate că supraestimez eu mintea cocoșului - că niște deținuți dintr-o pușcărie comunistă a anilor `50, nu aveau cum să facă absolut nimic, cu atât mai puțin să își facă ceva unii altora, fără ordine de la vârful puterii comuniste și fără complicitatea dintre securiști și unii deținuți.

Sper că Mădălin Hodor le-a spus și la curs ofițerilor SRI, să stea liniștiți, înaintașii lor nu au torturat și omorât pe nimeni, pentru că în pușcăriile politice comuniste a fost vorba doar despre niște reglări de conturi „pe un blid în plus”, între niște „căcați cu ochi”.

S-au scris tone de cărți pe acest subiect, al celei mai nenorocite experiențe la care au fost supuse victimele regimului comunist. Am ales un fragment extras de Dan Andronic și publicat de el în articolul „O mârșăvie istorică! „Cercetătorul” Hodor consideră Fenomenul Pitești (1945-1951) o luptă pentru mâncare între niște căcați”, apărut în Evenimentul Zilei. Îi aparține lui Virgil Ierunca:

„În frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani, Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenței morale a tinerilor deținuți politici, slujindu-se de un nucleu de deținuți, conduși de Eugen Țurcanu, ce urma să pună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conștient că e un element declasat care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, își ia sarcina de a-i reeduca pe alții, care au fost în situația lui, pe drumul cel bun.

În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deținutul fie se regăsea singur în celulă - având răgazul să-și revină în fire - fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalți deținuții. Reeducarea constă, foarte simplu, în a pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu știa atunci că în România avea să fie găsit secretul reușitei depline: era suficient ca deținuții să fie puși să se tortureze unii pe alții”.

Da, una dintre metodele de tortură folosite de securiștii anilor `50 era înfometarea deținuților până la emaciere și moarte. Da, una dintre metodele folosite de aceleași bestii, era recompensarea torționarilor recrutați din rândurile deținuților politici cu suplimente alimentare. Același model l-au folosit și comandanții SS ai lagărelor naziste, le acordau deținuților „kapo” privilegii care le asigurau pentru o vreme supraviețuirea. În marea lor majoritate, acești „kapo” erau mai răi și mai criminali decât gardienii SS. La eliberarea lagărelor de concentrare, cei mai mulți „kapo” au fost linșați de victimele care supraviețuiseră, iar cei care au scăpat, au fost judecați și condamnați, unii la pedeapsa capitală.

Nu cred că vreun istoric întreg la cap a afirmat vreodată că deținuții din lagărele de concentrare naziste nu au fost decât „Niște căcați cu ochi care se torturau(n.m. și omorau) între ei pentru un blid în plus”, așa cum sunt pentru Mădălin Hodor victimele Experimentului Pitești laolaltă cu călăii lor.

Pe de altă parte, fără discuție, foamea cruntă, cea din dosul căreia se zărește moartea, îl poate împinge pe om la fapte greu de imaginat, mai ales când ești sătul. Nu voi evoca decât un singur exemplu, cred eu, mai mult decât suficient, cazurile de canibalism din Holodomor-ul petrecut în Ucraina, în vremea lui Stalin.

Holodomor-ul ucrainean a însemnat un genocid care a curmat, între 1932 și 1933, viețile a peste 5 milioane de oameni. Foametea ucigașă a fost generată nu de vreo catastrofă naturală, ci de voința lui Stalin. Genocidul a vizat înfrângerea voinței populare ucrainene, una potrivnică alinierii țărănimii în colhozuri, pe de o parte, pe de alta, lichidarea „contrarevoluției naționaliste ucrainene”, prin eliminarea aproape totală a preoțimii și a intelectualității.

Rapoartele GPU, numele KGB la acea vreme, vorbesc despre nenumărate cazuri de canibalism, în care cei mai puternici își mâncau rudele mai vârstnice, lipsite de apărare, vecinii neajutorați, sau chiar proprii copii. Uciderea copiilor în scopul hrănirii cu trupurile lor a restului familiei devenise un fenomen atât de răspândit, încât autoritățile sovietice s-au gândit să le bată obrazul ucrainenilor, plasând în locuri publice afișe pe care scria mobilizator-moralizator „Să îți mănânci propriii copii este un act barbar”.

Cum spuneam, foamea cu chip de hârcă ce anunță dispariția fizică, îl poate împinge pe om la gesturi de neimaginat pentru cel cu burta plină. Mădălin Hodor se arată a fi un ins cu o asemenea burtă, ba chiar una peste măsură de plină. Și-a prea umplut-o și din blidul pe care i l-a oferit Academia SRI, iar chestia asta a ascuns-o publicului, contrar prevederilor legale. Nefiind în nicio foame, cu atât mai puțin în pragul emacierii, al subnutririi letale, nu am decât o singură explicație a faptului că a acceptat „un blid în plus” de la SRI: aceea că, potrivit raționamentului său, este doar „Un căcat cu ochi”. Unul pe care PNL l-a așezat într-o sinecură pe care o merită în aceeași măsură în care un pedofil se cuvine să conducă o grădiniță de copii.