A mai plecat un revoluţionar. Unul autentic, nu pârâţii care au ieşit de pe sub paturi după ce a fost împuşcat Ceauşescu şi au început să-şi ceară drepturi. Claudiu Iordache. Îţi mulţumesc, prietene, pentru că acum, datorită ţie, pot să scriu, cu toate încercările de se băga pumnul în gură presei, de a o desfiinţa, de a o umple cu analfabeţi.

A plecat Claudiu Iordache fără să ştie cu adevărat, în urma unei cercetări serioase şi o sentinţă a unui tribunal, ce a fost de fapt atunci când şi-a riscat viaţa, fără gândul la vreun avantaj.

Dar nu despre veşnicul Dosar al Revoluţiei, care pare că s-a inventat pentru ca noi să aflăm ce este eternitatea, vreau să scriu acum. Las asta pe seama generaţiilor viitoare. Ci despre Claudiu şi alţii asemenea lui. Mai ales despre felul în care s-a încercat batjocorirea lor.

Tot felul de pricepuţi, profitând de ceaţa păstrată voit asupra evenimentelor din decembrie 1989, au năvălit să explice naţiunii că de fapt nu a fost chiar o Revoluţie. Ba încă au mai luat şi la mişto termenul, făcând jocuri de cuvinte gen: „loviluţie”. De ce făceau asta? Simplu. Pentru a diminua meritele celor care, asemenea lui Claudiu, realmente cu piepturile goale au stat în faţa gloanţelor. Celor care au fost striviţi de şenilele tancurilor. Celor care au rămas schilozi pentru că glonaţele le-au retezat ba o mână, ba un picior, ba o jumătate de faţă. Pentru a nu fi comparaţi cu ei, comparaţie din care ar fi pierdut net.

Să fim foarte limpezi. S-a tot vorbit despre implicarea KGB-ului, care, practic, după mintea unora, a făcut Revoluţia din România. Complet fals. O fi fost implicat şi KGB-ul, aşa cum sigur au fost implicate şi alte servicii secrete de pe aiurea. Dar vă asigur că dacă oamenii ar fi avut cald în case şi ceva mâncare pe masă, putea să instige şi mama KGB-ului, că nu ieşeau pe stradă decât Iliescu de mână cu Militaru. Sutele de mii de oameni, care au ieşit plini de curaj, luând exemplul unuia precum Claudiu Iordache, au făcut Revoluţia. Aia de tot nu reuşim să-i dăm de cap nici acum.

Cei mai tineri sigur au văzut imaginile de la fostul sediu al CC, când a fugit Ceauşescu. Erau sute de mii de oameni în faţă. Să fi avut KGB-ul sute de mii de agenţi? Evident că nu.

Îmi amintesc, în seara de 21 decembrie, un tânăr, nu cred că avea mai mult de 20-21 de ani. Era cu iubita lui, pe care, cu un gest reflex, încerca să o protejeze. În acelaşi timp dădea un interviu unui reporter străin. Vorbea perfect engleza. Şi-i spunea jurnalistului că vom face şi la noi, acasă, o ţară adevărată. Îmi amintesc şi exemplul pe care îl dădea: „Vezi, stâlpii de curent există. Nu trebuie decât să le punem becuri şi vom avea şi noi străzile luminate”. Acum, acel tânăr de atunci, este un nume pe o cruce în Cimitirul Eroilor Revoluţiei.

Şi vin la ce ne doare acum. În mai multe rânduri, am discutat cu Claudiu despre subiect. Era părerea mea, pe care el o împărtăşera. Anume că, până la urmă, sacrificiul revoluţionarilor este pentru noi un lucru de care ar trebui să ne folosim. Nu ca să culegem căpşuni în Spania să ştergem la fund bătrâni în Italia sau să culegem măsline în Grecia fără paşaport. Avem privilegiul ca în România să fi fost o Revoluţie sângeroasă, în care nişte oameni s-au sacrificat. Inclusiv sacrificiul suprem. Deci, avem privilegiul ca ei să ne fie un reper moral. Un reper de neclintit şi de netăgăduit.

De aceea noi, care beneficiem de sacrificiul lor, cred – şi Claudiu era de acord cu mine – că înainte de a pune la vot ştampila pe un anumit nume, să ne gândim de două ori. Să ne gândim prin prisma acestui reper moral: Revoluţia sângeroasă din România.

Să ne întrebăm: ei au înfruntat gloanţele cu pieptul gol, ei au murit pentru ca Iohannis să fie preşedinte? Şi încă două mandate? Ei au murit pe străzi pentru ca Orban, Cîţu, Grindeanu, Viorica Dăncilă, Ponta, să fie premieri? S-a tras cu mitraliera grea de pe TAB după manifestanţi în scările blocurilor din Calea Girocului din Timişoara, pentru ca Raluca Turcan, Bode, Gabriel Oprea, Alina Gorghiu şi alţii asemenea lor, să fie miniştri? Ei au făcut baricada de la Inter pentru ca Parlamentul să se umple de băieţi care şi-au luat bacalaureatul când au împlinit frumoasa vârstă de 40 de ani şi fac acum legi, una mai proastă decât alta? Ei au fost azvârliţi în camioane, duşi la închisoare şi bătuţi crunt, pentru ca „băieţi deştepţi” să-şi ascundă averile prădate din ţara asta fără nicio oprelişte, în paradisuri fiscale?

Eu sunt sigur că nu. Eu, personal, nu!

Şi mai spunea ceva Claudiu, cu amărăciune. Că politicienii care s-au căţărat pe baricada de la Inter şi au năvălit în balconul Operei din Timişoara după ce Ceauşescu nu mai era, ca să capete o bucăţică de ciolan, ar trebui ca măcar ei să aibă bunul simţ şi atunci când partidul, fără nici un alt criteriu decât că ai lipit afişe, îţi dă un post, să te uiţi la scaunul acela pe care urmează să îl ocupi şi să te gândeşti la cel care a stat înainte pe el. Avea perfectă dreptate.

Credeţi că atunci când s-a aşezat comod în scaunul de premier, oricare dintre cei pe care i-am enumerat şi ceilalţi pe lângă ei, s-au gândit vreo secundă că pe acel scaun a stat Kogălniceanu sau Brătianu? Unii dintre ei probabil că nici nu au auzit de aceste nume, ori sunt convinşi că sunt străzi din Bucureşti.

Credeţi că eternul Teodor Meleşcanu sau alții s-au gândit, când s-au aşezat pe scaunul de la Ministerul de Externe, că pe el au mai stat înainte Vasile Alecsandri, Barbu Ştirbey, Alexandru Vaida Voievod şi, mai ales Nicolae Titulescu? Sigur că nu. Sau la Interne, Gabriel Oprea ori Lucian Bode s-au gândit că înaintea lor pe acel scaun au stat I.G. Duca, Octavian Goga, Alexandru Marghiloman sau Take Ionescu? Nici gând.

Pentru că altfel, dacă aveau un pic de bun simţ, nu s-ar fi aşezat în fotoliul ministerial. Şi-ar fi adus un taburel de acasă şi s-ar fi aşezat într-un colţ de birou, mulţumind în gând partidului că i-a pus, întruchipat în Dumnezeu, mâna în cap.

Au început să ne dispară şi dintre revoluţionarii autentici, repere morale de netăgăduit, de care n-am ştiut să ţinem seama.

Dar poate într-o zi, aşa cum zicea acel tânăr reporterului străin, stâlpul îl avem. O să-i punem şi bec, să fie şi strada noastră luminată.

Dumnezeu să te ierte, Claudiu!