Razvan Exarhu: "Momentul integrarii a fost cea mai credibila sedinta de psihanaliza in direct."

Nimic din tot ce s-a intamplat alandala in ultimii zece ani, sa zicem, nu a dezvaluit atat de limpede si concis complexele si bolile de care sufera bietele victime ale acestui moment superb de minunat.

Cea mai dizgratioasa parte a majoritatii discursurilor este atitudinea de maimuta care paraseste cusca si se tot vaita ca nu vede gratiile. Sa nu uitam si starea asta de aurolac, de asistat cu mana vesnic intinsa, care in momentul in care primeste ceva te boscorodeste ca nu e destul.

De cand a venit putina zapada care a venit, nu se aud decat vaiete si blesteme, de la turisti, de la localnici, de la reporteri, de la autoritati. Cred ca acesta este apogeul isteriei de radio sant care se revarsa din media si care se traduce printr-un fel de exasperare in fata tuturor evenimentelor, de la vreme la Saddam.

Totul e insuportabil, totul e nedrept, toti sunt niste nenorociti si mereu reuseste cineva in ultimul moment sa revina la subiectul etern: dar noi, romanii, ce facem in conditiile in care ninge?

Nu inteleg de ce nici la 17 de ani de presa libera, sanchi, nu ne putem obisnui cu ideea ca nu tot ce se intampla e o drama, ca nu trebuie sa luam personal toate informatiile, ca nu trebuie sa ne buseasca plansul si sa ne ia crizele de panica atunci cand suntem anuntati ca ploua si ca jurnalistul nu e un necrofor.

Marea absenta a acestei orgii de prosteala a fost - si inainte si dupa - demnitatea. E foarte bine insa ca nici de data asta nu a fost vreo diferenta intre public si interpreti. Toata lumea a recitat platitudini, festivisme, nationalisme si obisnuitele imbecilitati fara deosebire de rang.

Nu s-a simtit niciunde acel spirit al sarbatorii de care s-a tot adus vorba recent, care te indeamna sa te imbraci frumos, sa te speli pe fata, sa lasi acasa urangutanul din tine, sa dai zapada din fata casei si sa taci din gura cand iti vine sa spui acelasi lucru pe care auzi ca-l spune toata lumea care nu are nimic de spus.

Cand i-am vazut pe vizitatorii Casei Poporului holbandu-se la acele ziduri rusinoase, cu incantarea pe care numai cretinismul congenital sau dobandit prin educatie o intipareste pe chipul unei fiinte umane, m-am gandit ca nu se putea construi o ironie mai mare si mai dureroasa, la cateva zile de la condamnarea comunismului.

Cand le-am auzit pe cateva gospodine pierdute printre stucaturile lui Ceausescu gandindu-se cu voce tare ca greu o fi sa speli covoarele de 600000000 de metri patrati si acele perdele atat de frumoase, atat de maiestuoase, de 12000000000000 de metri patrati, am simtit ca asta e momentul sa aratam lumii ce putem, sa stie tot mapamondul cine suntem.

Si aici plonjam in picaj lin spre subiectul arzator, pentru ca daca ditamai Casa se vede din spatiul cosmic, e clar ca are nevoie si de o masina de spalat care sa se vada si ea. Masina de Spalat a Poporului.

Sa intre si covoarele, si perdelele, si milieurile gigantice, si toti oamenii de bine care vor sa-si ia cardul lor european de sanatate si sunt gata oricand sa nu faca nimic din ceea ce e de facut cu adevarat si urgent.

Dar acesta din urma e un subiect dureros. Am un prieten foarte pasionat de off-road care participa la expeditii umanitare catre destinatii imposibile, sate uitate de Dumnezeu si asa mai departe.

Zilele astea s-a gandit sa-si puna masina la treaba si sa plece catre o cabana de unde zbierau niste tipi dupa ajutor si se indignau de mama focului ca uite-asa intram noi in Europa si sa le fie rusine tuturor celor care au contribuit la aceste conditii meteorologice. Si-a incarcat masina cu de-ale gurii si a plecat spre o cabana din Bucegi.

Numai ca pe drum a mai ascultat stirile si i-a auzit pe sinistrati plangandu-se ca nimeni nu face nimic pentru ei, ca nici macar in fata cabanei nu a fost data zapada, repertoriul clasic de roman victimizat de propria neputinta si lene.

Asa ca prietenul meu s-a oprit intr-un restaurant din Azuga, unde a mancat destul de prost si s-a intors acasa, pentru ca nu a vrut sa actioneze in locul unor oameni care nu sunt in stare decat sa reactioneze - si asta foarte neeficient.

A existat un singur moment in care am vazut oameni cautand si gasind solutii zilele astea. Un cantec spontan de imbarbatare al unor copii ramasi izolati intr-o cabana, inganat destul de voios in bezna, langa o oala cu cartofi fierti:

Nu ne e frica de Bau-Bau, nu ne e frica de Bau-Bau!