Lilica își iubea fetele ca pe ochii din cap. Murea de ciudă că nu avusese și un băiat, dar viața îți dă fără să te întrebe dacă ai nevoie. Bărbatu-său bombănea câteodată că trebuie să se spetească de muncă pentru trei femei, dar cum se prăpădise devreme, n-apucase să-și ia lumea-n cap.

- Ce te plângi, Ioane, e vina mea că ai făcut numai fete? îi tot zicea Lilica cu ciudă.  - Femeie, măcar de n-or avea gura ta, că vai fi vai de fundul lor. Tu crezi că toți bărbații sunt proști ca mine? - Numai să îndrăznești,Ioane, și îți crăp capul.

Din nefericire, fetele- Elena și Geta – nu erau cu nimic mai prejos decât mama lor. Bietul Ion dăduse colțul, cu bucuria ocnașului scăpat din lanțuri. Măcar pe lumea ailaltă să aibă liniște. Dar ți-ai găsit! Pe patul de moarte, când abia își mai putea ține lumânarea, Lilica reușise să-i alunge și ultima urmă de regret că părăsește lumea asta.

- Fir-ar a dracului să fie de viață, Ioane, că proastă am fost când m-am măritat cu tine. Cui mă lași tu, mă, acuma, că-s bătrână și nu se mai uită nimeni la mine ? - Taci, femeie, lasă-mă să mă duc în liniște, că se sperie și moartea de gura ta. - Sigur, ce-ți pasă? Pleci fără griji și eu rămân cu toate pe cap. - Taci, fă, n-auzi? - Nu te las, mă, nu te las. Că n-ai fost în stare să-mi faci măcar un băiat ca să aibă grijă de mine și de bătrânețile mele. - Fă, femeie, tu chiar ești proată! Vreau să mor! - Așa, Ioane, mori, muriți-ar norocul! De fetele tale o să aibă grijă Dumnezeu. Nu puteai să aștepți să le vezi la casa lor? - Doamne, ia-mă mai repede!

Și s-a stins sărmanul, cu chinuri și durere. Moartea îl trăgea de mâini, Lilica de picioare. Așa luptă crâncenă, mai rar. Noroc cu inima- tot ea, drăguța, i-a venit în ajutor. S-a oprit, ca un ceas pe care ai uitat să îl întorci – secundele devin minute, orele ani, anii eternitate.

Nici nu l-au plâns. De ciudă, așa, ca să nu aibă sufletul omului liniște. Dar Ion le privea de sus, cu o fericire pe care nu o simțise niciodată. Din ajutorul de înmormântare, fetele și-au cumpărat telefoane. Toată lumea avea. Lilica, neobișnuită cu munca, vânduse cele câteva pogoane de pământ rămase de pe urma răposatului. Tot ce-și mai dorea acum era să își vadă fetele măritate. Nu după mult timp, își găsise și ea pe cineva, care să-i încălzească patul – Zoltan, un ungur, propășit prin satul lor. Bărbatul era bun și blând ca un miel și nu ieșea din vorba celor trei femei. Ba, mai avea și mașină, iar fetele îl obligau în fiecare sâmbătă să le ducă la oraș. Lilica era fericită. Uite că norocul dăduse peste ea, mai ceva ca orbul care intră în gard.

- Mamă, mă mărit, a anunțat-o într-o zi Elena. - Cu cine te măriți, tu, fato? - Cu Cătălin a lu Tănase. - Sărăcia aia? Da’ altul mai bun nu găsiși? - Lasă, că mi-a zis că a câștigat la loto, nu mai e sărac. - Haida, de! Păi de ce nu zici așa? Și cât a câștigat? - Nu știu, că nu mi-a spus.

Și Elena s-a măritat, scăpând-o pe mă-sa de grija ei. Vă amintiți când vă spuneam că fetele moșteniseră, pe linie maternă, o gură mare, slobodă și veșnic nemulțumită? Elena, obișnuită cu tată-său care nu-i ieșea din vorbă și apoi cu ungurul care îi făcea toate poftele, credea că la fel va fi și cu bărbatu-său. Numai că ăsta, după ce că nu câștigase la loto decât o amărâtă de Dacie, mai avea și nerușinarea să o pună la muncă. Iar dacă îndrăznea să comenteze, îi rupea gura pâna la urechi. După prima bătaie, Elena a dat fuga la maică- sa. Plină de sânge și de vânătăi, a cerut să vină acasă.

- Vezi-ți de treabă, fetițo, ce, eu te-am pus să-l iei ?

Și Elena s-a întors la bătăi și viață grea. Nu după mult timp, soră-sa, Geta, a rămas gravidă cu secretarul de la primărie. Când a văzut-o Lilica așa, era să-i crape inima :

- Proasto, cine te mai ia borțoasă? Trebuie să-l lepezi mai repede. - Lasă, mamă, că mă ia de nevastă. - Te ia pe dracu.

A doua zi, Lilica intrase ca furtuna peste secretarul primăriei, cerându- i socoteală pentru că îi lăsase fata gravidă:

- Tanti Lilico, jur că n-am atins-o pe Geta. Îmi place, dar n-am pus mâna pe ea. Nu-i copilul meu. Jur că nu e.

Lilica s-a dus într-un suflet acasă și și-a înfipt mâinile direct în părul Getei:

- Cu cine ai făcut copilul? Da’ să nu mă minți ! - Cu secretarul, ți-am zis. - Minți, că vin de la el. A jurat că nu te-a atins.

Geta a izbucnit în plâns.

- De ce i-ai spus de copil ? Acu’ chiar că nu mă mai ia. - Da’ eu de unde era să știu? Dacă tu mi-ai zis că e al lui. - Hai că-ți zic. Da’ nu mă bați? E al lui Tudor, șoferul primarului. - Vai de capul meu, ăla e însurat. O să ajungi mai rău ca sorăta.

Lilica nu era o femeie prea bisericoasă. Ba, chiar îl lua la rost pe Dumnezeu ori de câte ori ceva nu-i mergea bine. Toată noaptea s-a perpelit gândindu-se cum să facă să-și vadă fetele fericite. Necuratul îi dădea târcoale, dar măcar venea cu soluții concrete. Trebuia să o scape pe Elena de bărbatu-său, iar pe Geta de copilul din burtă.

- Auzi, Eleno, cum te mai înțelegi cu nenorocitul de bărbatu-tău? a întrebat-o peste câteva zile. - De parcă n-ai ști. Mi s-a urât de viață lângă el. Uite în ce hal am ajuns. Bea ca porcul toată ziua și n-aduce niciun ban în casă. De ce naiba nu te-am ascultat când miai zis să nu-l iau? - Hai, lasă, fata mea, nu te mai văita, că ți-oi da eu ajutor. Uite, ia aici borcanul ăsta și îi dai nemernicului câte o lingură în fiecare zi în mâncare. O să-l potolească. - Ce-i asta, mamă? - Tu taci și lasă-te pe mâna mea.

Elena a luat borcanul fără să mai comenteze. După nici două săptămâni, bărbatu-său arăta ca un mort scăpat din groapă. Tușea a colivă și parastas, de ziceai că zilele i-au ajuns la fundul sacului. Dar măcar nu-și mai bătea nevasta. A venit apoi rândul să se ocupe de problema Getei. Geto, trebuie să scapi de copil că deja se vede. Ia și bea din borcanul ăsta deseară și mâine dimineață. Fata nu prea voia, dar parcă putea să-i spună nu maică-sii? Până la urmă, avea și ea dreptate – dracu’ o mai lua cu un copil agățat de fuste. E miezul nopții. Bărbatul Elenei s-a dat jos din pat, gândind că i-a sunat ceasul. De două zile vomita venin verde.

- Femeie, cheamă salvarea că mor.

Elena a sărit speriată. Ce naiba pusese maică-sa în borcanul ăla? Până a ajuns salvarea, omul trecuse la cele sfinte. Femeia se grăbise să arunce otrava cu care, fără să vrea, își omorâse bărbatul. În urma autopsiei s-a constatat că mortul suferise o insuficiență multiplă de organe ca urmare a ingerinței de substanțe cu potențial toxic ridicat.Toți ochii arătau spre nevastă. Sigur ea era vinovată. La ce bătăi îndurase, fapta ei avea o oarecare justificare. O dubă a poliției a luat-o pe sus și a dus-o la județ. Acolo a fost percheziționată, analizată, fotografită, interogată.

- Dacă nu aveți avocat vă vom da unul din oficiu. Doriți să anunțăm pe cineva din familie ? - Pe mama.

În timpul ăsta Geta nu se simțea nici ea prea bine. După ce înghițise ce-i dăduse maică-sa, în loc să scape de copil, era la un pas să se lepede de viață. A ajuns la spital în comă și cu o hemoragie internă severă. Trei zile a bolit și în a patra a murit. Trupul ei rece servea drept cavou și pentru sufletul nenăscut care-și dăduse sfârșitul odată cu ea. Moartea ei era una suspectă, iar medicii au anunțat parchetul. Geta murise în urma otrăvirii cu o substanță încă neindetificată. Cercul suspecților era destul de restrâns. Fie a încercat să se sinucidă, fie tatăl copilului a vrut să scape de amândoi. Moartea Getei a răscolit tot satul. Lumea îl bănuia pe Tudor, șoferul primarului. Prea era un afemeiat care își bătea joc de toate fetele. Bărbatul a fost audiat cinci ore. Nu știa nimic. L-au lăsat să plece. Lilica a cerut procurorului să îl cheme și pe secretarul primăriei. Între timp Elena fusese arestată preventiv. Plânsese mult în fața judecătorului, dar nu suflase o vorbă despre maică-sa. Vă mai amintiți de Zoltan, bărbatul cel de-al doilea al Lilicăi? Deși navea dovezi, omul își bănuia nevasta. Femeia asta era diabolică.

- Lilico, tu ai omorât-o pe Geta. Sunt sigur. - Esti nebun? Cum să-mi omor copilul ? - Mă minți, știu că tu ai fost. Ca să o scapi de copil ai omorât-o. - Ești un prost, mă. Ar fi bine să taci. - Dar pe bărbatul Elenei cine l-a otrăvit? - Da’ ce, eu stau cu ei în casă? De unde să știu? Ei, asta-i ! - Te bate ăl de sus, femeie. Elena e la pușcărie din cauza ta și Geta e sub pământ. - Nu te lua cu mine, Zoltane, că o să-ți pară rau, auzi?

Probele împotriva Elenei erau clare. Femeia recunoscuse totul- în urma bătăilor primite hotărâse să facă ceva să-și potolească bărbatul. Numai că nu respectase doza și uite așa îl omorâse. Se căia, dar ce mai era de făcut? Lilica o vizita la pușcărie și o îmbărbăta :

- Fă, proasto, de ce dracu’ nu m-ai ascultat? Ți-am spus să-i pui o linguriță, nu să-l îneci în otravă. - Asta e mamă, e vina mea. Stai liniștită că nu zic nimic. - Păi, ce să zici, mai dau eu pe la tine la pușcărie, ce crezi?

Prima instanță a condamnat-o la nouă ani de pușcărie. Puțin, spunea lumea. Lilica era mulțimită. Se așteptase la mai mult. Într-o dimineață de noiembrie, la sediul parchetului județean s-a prezentat un cetățean român, de etnie maghiară, care putea oferi informații despre două cazuri de omor. Era Zoltan. Dovezi avea destule...