În Munţii Banatului, 2.000 de oameni trăiesc într-un muzeu
- Dan Arsenie
- 6 august 2011, 09:27
La Rudăria, 22 de mori de apă formează un muzeu în aer liber, însă localnicii au nevoie de ele mai mult decât turiştii.
Oamenii aceştia au lăsat noul să intre în vieţilor lor. Acum se pregătesc să aibă şi canalizare, maldăre de pământ aşteptând pe marginea şanţului ziua când vor acoperi o imensă conductă. Apa curge de câţiva ani din perete. Însă nu au uitat că vechiul are rostul şi valoarea lui.
"Io-s terminat fără mămăligă"
Aşa se face că lumea morilor de apă de la Rudăria a reuşit să dăinuie preţ de vreo 250 de ani. Şi, ca un pariu cu modernitatea, pare să mai aibă câteva sute de ani în faţă. Dintre pietrele de moară - învârtite de forţa de nebănuit a apelor - iese mălaiul ori făina de grâu, care cândva susţinea viaţa pe aici.
Acum au apărut brutăriile, oamenii merg pe uliţe cu braţele pline de pâini. Însă, la fiecare 2-3 zile, din bucătăria gospodinelor din Eftimie Murgu (vechea comună Rudăria a primit numele revo luţionarului paşoptist în anii ’70) iese aburul ce poartă cu el un miros unic.
Sătenii aproape că nu-l simt, e un iz obişnuit acestor locuri. Însă unui vizitator atent nu-i poate scăpa. Îl simte mai întâi puternic, lângă lada morii, iar apoi îl regăseşte în sat, adunat de prin ceaunele în care mămăliga dă în clocot. Căci, după cum spune chiar primarul comunei, "io-s terminat dacă nu mănânc mămăligă două zile la rând".
Căderea şi învierea din ’55
Viceprimarul a măcinat noaptea trecută. S-a dus, a răsturnat sacii cu grăunţe în coşul morii şi s-a dus să pună capul pe pernă. Dimineaţa, a venit şi a luat mălaiul. Nu avea pentru ce să îşi facă griji. Morile acestea nu ţin cont de întreruperile de curent cu care satele româneşti sunt obişnuite, ci doar de apa care i-a slujit credincioasă pe oamenii de aici.
O singură dată natura l-a încercat pe Simu Iovescu, omul pe care îl găsim la măcinat la Trăiloanea, una dintre cele 22 de mori de apă din Eftimie Murgu.
Se întâmpla în 1955, când omul acesta de 70 de ani era abia un tinerel care încă se ruşina când gândul îi zbura la fete. "Noaptea o venit. A doua zi, ce să mai găseşti? Erau lemne de peste tot, de la mori, de la case. O fo dezastru", îşi aminteşte încruntându-se morarul cu păr alb şi sprâncene negre-tuci.
Opt mori au dispărut atunci. Nici măcar imensele pietre de moară, de vreo 150 de kilograme fiecare, nu au mai fost găsite. Căci, dacă apele iertau preţioasele pietre, oamenii ar fi făcut negreşit alte mori în jurul lor. Sătenii şi-au revenit însă rapid, înainte ca lăstarii de copac să se ivească din nou în buza albiei.
Sătenii au adus bârne din munte şi au refăcut scheletul morilor care nu fuseseră măturate de tot, toţi au pus mâna şi i-au ajutat pe cei care şi-au văzut casele răpuse de o noapte de furtună.
Vrăjile de la morile îndărătnice
Simu a revenit la moară cu tatăl său, pentru ca nu după mult timp să asculte din nou poveştile urzite în jurul morilor îndărătnice, cele ale căror roţi se învârt în sens invers acelor de ceasornic. Poveşti cu babele care făceau vrăji pentru fetele de măritat şi nu numai, în schimbul unor monede sau pentru o litră de ţuică.
El însă n-a crezut niciodată în vrăji, ci în Dumnezeu, în casa căruia păşea şi păşeşte adesea. Nici nu se putea altfel, casa lui e aşezată chiar în umbra bisericii, la câţiva metri de lăcaş. Şi mai crede în legile naturii, care lui îi spun - aşa cum i-au spus tatălui, bunicului şi altor strămoşi – când trebuie puşi cartofii ori cerealele în pământ, când trebuie toate recoltate şi cum trebuie rânduite toate prin gospodărie.
Tot satul e aşa. Oamenii îs puşi mereu pe treabă. Vezi la tot pasul bătrâni care încarcă braţul cu lemne sau aruncă toporul de deasupra capului într-o butură de fag, care crapă cu zgomot. Femeia grămădeşte lemnul tăiat sub streaşină sau într-o mică magazie. Focul trebuie aprins de la 1 octombrie, în unii ani chiar mai devreme.
Cine nu munceşte e dat la o parte
Femeile mai fără putere nu pot sta degeaba şi se îndeletnicesc cu lucrul de mână. Între palmele unei bătrâne, în care anii au săpat brazde dese, creşte ochi după ochi conturul unui ciorap de lână. La o altă poartă, o femeie puţintică la trup a pus fasolea la uscat. Nu va trece mult şi va îndesa tecile într-un sac sau într-o pătură, după care va tăbârî asupră-i cu o furcă. În fine, la primul vânt, natura va alege din nou bunul de rău, fasolea de pleavă. Cine nu pune mâna pe treabă nu prea are ce căuta la Rudăria. În ţara Almăjului, oamenii nu au suportat leneşii şi profitorii. Cei care au vrut să trăiască de pe cârca altora au fost izolaţi de comunitate şi, oarecum, siliţi să plece.
Apa care curge în casele ţăranilor vine tot din râul de munte. Sătenii şi-au potolit de multe ori setea făcând mâinile căuş şi ducându-le repede la gură. Acum, regulile sanitare îi cam obligă pe primari să clorineze apa. "Da n-o poţi bea, la ce gust ia de la pastilele astea", se plânge primarul. Aşa că curăţă reţeaua din două în două luni, dar vrea să lase oamenilor apa cu care i-a obişnuit muntele. 51 de mori existau pe Valea Rudăriei în 1854. Trei inundaţii - din 1910, 1941 şi 1955 - au distrus 29 dintre ele. Cele 22 rămase au fost renovate complet în ultimii nouă ani PERFECTUL SIMPLU
Roata morii se-nvârteşte, omul nu se chinuieşte
Grăunţele de porumb şi cele de ovăz ies încetişor din coşul de moară şi cad într-o oală fixată în inima unei pietre. Apoi, prinse între uriaşele roci de moară - una fixă şi una mobilă, boabele se prefac într-o pulbere fină şi uşor umedă. Mălaiul e "măturat" de pe piatra fixă de cea mişcătoare şi sfârşeşte în lada de lemn a morii. După ce toarnă grăunţele în coşul morii, omul nu trebuie să pună mâna pe nimic. Totul e uimitor de simplu, eficient şi natural. Şi gratuit.
Toţi turiştii se miră când, trecând pe lângă mori, află cum funcţionează acestea. Cu vocea sa de bănăţean dinspre Dunăre, nea Simu le explică cum oamenii au făcut baraje din lemne pe Rudărica, "păcălind" apa să apuce pe un mic canal dinspre mal, controlat printr-o poartă din fier. Când poarta e deschisă, apa năvăleşte pe jgheab şi izbeşte cu putere în paletele unei roţi metalice. Un ax lung ce porneşte de la roata metalică pune în mişcare piatra plată şi rotundă din moara făcută din bârne de lemn de fag. Un şurub uriaş, de pe podea, e strâns pentru ca mălaiul să fie mărunt sau slăbit pentru o măcinătură mai aspră, pentru animale.
REŢETĂ
Sătenii din Rudăria pot construi o moară de apă în cel mult zece zile. Priceperea lor şi banii europeni au salvat valea morilor
Până şi animalele din gospodării strâmbă din bot la măcinatul electric, cum şi rudăreanul înghite cu greu un boţ de mămăligă din mălai ambalat, grisat. Nea Simu spune că nu există comparaţie între mălaiul lui din ladă şi cel din magazin. Are dreptate. De îndată ce guşti coleaşa (aşa zic bănăţenii la mămăligă) de Rudăria, vei simţi cum se topeşte pur şi simplu în gură. Şi, ajunsă în stomac, nu te face să te simţi greu, O mânânci cu un pic de brânză de vaci sau smântână şi eşti chiar pregătit pentru o excursie pe potecile din Munţii Almăjului.
Moara cu acoperiş Lindab, un dezastru evitat
În 1772, morile acestea arătau aproape la fel, numai că părţile metalice nu existau, erau toate din lemn. După anul 2000, morile încercate de timp şi de tentaţiile vremii riscau să nu mai fie la fel. "Cum ar fi arătat moara asta cu acoperiş Lindab în loc de şindrilă?", pune o întrebare retorică Liubiţa Raichici, director al Direcţiei de cultură a judeţului Caraş-Severin. Când te uiţi la şindrila pe care s-au aşternut deja câţiva muşchi de pădure, pur şi simplu refuzi să te gândeşti la scenariul propus de întrebare.
Pentru a evita un astfel de dezastru cultural, morile au fost refăcute începând cu anul 2002, sub supravegherea specialiştilor de la muzeul Astra, din Sibiu. Pietrele de moară, dintr-o rocă ce nu se macină, au fost aduse din Maramureş. Oamenii au fost chemaţi să refacă morile, ei aducând bârne de fag. Au cioplit şi bucăţile subţiri de lemn pentru acoperiş, şindrila. Să faci o moară nu e mare lucru pentru Simu Iovescu. Şi nici nu durează mult. Cu priceperea sătenilor, o moară e gata în zece zile.
O lecţie pentru Jonathan Scheele
Drumul spre mori se construieşte acum, din bani europeni. Pe trei kilometri de drum se întind toate cele 22 de mori. Doar una nu e folosită. La celelalte se macină cu rândul. Fiecare are moara lui şi, pe un tabel, e scrisă data când îi vine rândul la măcinat. Sute de familii macină cu rândul.
Lumea de la Rudăria este o lecţie de viaţă. O lecţie care i-a fost predată inclusiv lui Jonathan Scheele, fost şef al Delegaţiei Comisiei Europene în România. Într-o zi ploioasă din 2004, Scheele a vizitat pe jos morile de la Rudăria şi a rămas uluit de o lume care aproape că nu s-a schimbat în ultimele sute de ani. Referindu-se la metehnele poporului român, Scheele spunea că suntem un neam căruia îi place să facă totul în ultimul minut. Însă, în aceste locuri din Banat, comisarul a realizat că generalizarea sa a fost pripită. MOARA FIRIZ. La Rudăria, fiecare sătean are moara lui, folosită cu rândul de 30 de familii FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU
DESTINAŢIE DE VACANŢĂ
Ţara Almăjului - farmecul munţilor care ţin piept Dunării
Ţara Almăjului este o lume cu 16.000 de suflete, înconjurată aproape din toate părţile de Munţii Banatului. Culmile nu atrag prin înălţime (cel mai înalt vârf, Semenicul, are abia 1.446 metri), ci printr-un peisaj jucăuş. Pădurile şi păşunile acoperă de multe ori versantul de-a-ntregul, însă uneori stânca îşi cere momentul de măreţie şi săgetează spre cer, cum este cazul celui mai înalt vârf din Munţii Almăjului - Svinecea Marea (1224 metri).
Locul unde Dunărea se apucă de sculptat în munte
Potecile sunt ideale pentru o călătorie de familie, dificultatea traseelor turistice fiind destul de redusă. Peste deal de Rudăria, aşa cum zic sătenii, la capătul câtorva zeci de kilometri de zone cu chei, combinate reuşit cu peşteri, poieni şi superbe căderi de ape, vei da de Orşova. Pentru cei care sunt pasionaţi de plimbările montane cu bicicleta, triunghiul Berzasca-Rudăria- Orşova este o cursă ce trebuie neapărat parcursă. În Munţii Almăjului, Dunărea a sculptat o sumedenie de zone ciudate. După ce te vei bucura de seria de terase ale Dunării din depresiune, poţi merge să vizitezi Porţile de Fier şi apoi poţi schimba peisajul cu înalţii munţi din Retezat-Godeanu, ce se zăresc peste Valea Cernei.
Farmecul satului de munte
Cunoscându-i pe oameni, vei realiza că în ţara Almăjului se contopesc mai multe influenţe, de la cele sârbeşti la cele turceşti. O imagine interesantă este cea a caselor lipite, specifice satelor de munte. Pereţii exteriori poartă podoabe arhitecturale bănăţene, iar gospodinele se îngrijesc mult de grădiniţele şi ghivecele lor cu flori.
Un obicei interesant la Rudăria este Lunea Cornilor, care are loc în fiecare an la începutul primăverii. Obiceiul reconstituie şi parodiază nunta şi momente ei: logodna, cununia, strigarea darului, alaiul care străbate satul. Momentul include şi o satiră care accentuează până la grotesc defectele nuntaşilor şi ale oamenilor satului.