Adam Michnik, fermecător sub cupola Ateneului. VEZI DE CE l-a făcut "menșevic" pe Gabriel Liiceanu

La 123 de ani de la primul eveniment organizat sub cupola Ateneului, două fotolii roşii au adus faţă în faţă disidenţele în sacou din România şi Polonia. Andrei Pleşu şi Adam Michnik au dialogat, luni seară, despre comunism, laşitate, democraţie şi libertate.

Imaginaţi-vă o bicicletă cu două şei, dispuse faţă în faţă. O plimbare cu o asemenea maşinărie presupune ceva echilibristică şi cantităţi însemnate de încredere. Pe rând, fiecare aventurier ar trebuie să accepte, implacabil, legile fizicii, predându-se voinţei celuilalt de a merge într-o direcţie, fără măcar a vedea spre ce se îndreaptă. Privesc îndelung afişul cu bicicleta originală, postat la intrarea în clădirea monumentală a Ateneului Român din Bucureşti. Deasupra fiecăreia dintre şei, scrie cu litere de tipar, Adam Michnik şi Andrei Pleşu. Politeţe sau nu, numele polonezului e primul, în stânga. Ultima oară când l-am văzut pe Michnik, în 2009, am stat pe nişte scaune de răchită, într-o curte lungă pe strada care l-a vrăjit odată pe Mircea Eliade (Mântuleasa), şi am vorbit despre democraţia ciudată care s-a născut din visul de libertate al disidenţilor est-europeni. Iată-l acum, sub cupola Ateneului, într-un duet de referinţă: Michnik, la vest de centru, şi Pleşu, un om de dreapta cu stomac pentru felurile stângii. „Iertarea e un act individual” „Michnik e inclasabil”, începe Andrei Pleşu. Michnik zâmbeşte. „Enervarea lui Adam era că nu se putea bucura în comunism de alcooluri fine şi femei frumoase. Asta e banalitatea binelui, pe care el a reabilitat-o”. Michnik continuă să zâmbească. Şi erupe: „să ştiţi că ceea ce se spune despre mine nu e adevărat”. Apoi redevine serios: „deşi revoluţiile noastre au reuşit, astăzi suntem furioşi. Despre asta trebuie să vorbim”. Andrei Pleşu supralicitează cu Herta Muller şi întâlnirea de pomină, din septembrie 2010, cu Gabriel Liiceanu, apoi aprinde rumoarea în sală: „samizdatul nostru a fost mâncarea, făceam rost când nu se găsea”. „E foarte greu să stingi o casă care arde cu cerneală”, replică Michnik, notând că hainele procurorului au intrat la apă după 20 de ani de la căderea comunismului. „Nu poţi cere eroism decât de la tine, de aceea n-o înţeleg pe Herta”, subliniază disidentul polonez.  E rândul sălii să zâmbească – fără eroi, fără rezistenţă prin cultură, fără laşitatea vinovată a altora? „Demontarea celorlalţi nu e calea spre adevăr”, remarcă Michnik. „Iert din egoism” Apoi, cât Andrei Pleşu vorbeşte despre iertare, notează ceva pe un carneţel negru. Îşi adună atent ideile:  „Iertarea e un act individual, poţi să o faci doar pentru tine. Anii altora de închisoare nu îi pot ierta eu”. Apoi îşi reaminteşte un paradox: generalul Jaruzelski, mâna de fier a dictaturii poloneze, e totodată cel fără de care „masa rotundă” n-ar fi avut loc. Tăcere în sală. La Bucureşti, Ceauşescu a ales altfel, răpind şansa oricărei revanşe. „Iert din egoism, nu din altruism, pentru că altfel mă va măcina toată viaţa”, conchide Michnik. Andrei Pleşu tace îndelung în această reprezentaţie de gală în care altcineva este centrul atenţiei. Adam abia şi-a intrat în mână, dar timpul e nemilos până şi cu unul dintre cei mai mari disidenţi est-europeni. „Nu iubesc Polonia mai mult decât adevărul. Dar cred că adevărul nu este împotriva Poloniei. Împotriva ei este doar minciuna”, încheie Michnik, într-o şarjă despre naţionalismul postcomunist. „Adam, ne înţelegem atât de bine încât aş vrea să te invit la dans”, transmite o bezea Pleşu, după aproape o oră şi jumătate de conversaţie. Nu mai e timp însă nici de dans, nici de lustraţie, nici de stânga, dreapta sau revoluţia din Egipt. Rămân un strop de admiraţie şi cuvintele de demult ale unui preot catolic: „Dumnezeu l-a creat pe Michnik pentru ca deşteptul să se mai deştepte niţel şi prostul să se prostească mai rău”.

• Întrebări din sală, la final. Primul la microfon - Gabriel Liiceanu. Filosoful remarcă faptul că toate etichetele negative se lipesc de numele său: în septembrie 2010 a fost acuzat de laşitate de Herta Muller, iar acum Adam Michnik îl face "procuror" pentru că a scris imediat după căderea comunismului un "Apel către lichele". "Am greşit?", întreabă mai mult retoric Liiceanu. Michnik nu ezită o clipă: "Da!, pentru că ai vorbit de o categorie - comunişti - pe care ai acuzat-o la grămadă şi i-ai cerut excluderea. Cercul învinovăţirii e nesfârşit, la fel te-a acuzat şi Herta de laşitate. Asta făceau bolşevicii". Amfitrionul serii nu rezistă: "Adam, intervin şi eu, că noi suntem ca Stan şi Bran. Gabriel n-a acţionat bolşevic pentru că n-a cerut executarea celor făcuseră rău, ci doar un pas înapoi din partea lor". Michnik acceptă însă doar parţial argumentul lui Andrei Pleşu: "Pot fi de acord cu asta. Reformulez - a acţionat ca un menşevic".