Nu mai este un secret pentru nimeni, marți 17 iunie, Senatul României și-a celebrat, într-o ședință solemnă, împlinirea celor 150 de ani de existență.
La ceremonie au fost invitați de onoare foștii șefi ai statului, reprezentanți ai Casei Regale, foștii președinți ai senatului, parlamentari din sfertul de veac al istoriei noastre postcomuniste. Nu însă și actualul șef al statului, președintele Traian Băsescu. Decizia i-a aparținut în exclusivitate actualului președinte al senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, care și-a justificat-o prin aceea că Președintele României ar fi militat în timpul mandatelor sale pentru desființarea camerei superioare a parlamentului.
Din capul locului trebuie să o spun că decizia este arogantă, lipsită de inteligență, fanfaronică și păguboasă. Altfel spus are poartă amprenta unui politician mediocru, dar plin de fumuri, precum Călin Popescu Tăriceanu. Am să mă explic de ce.
Dincolo de mojicia semeață a gestului care încalcă cele mai elementare norme de protocol, motivația făcută publică de Călin Popescu Tăriceanu este echivalentă cu faimosul „Și ce ați vrea acum, să vă duc la hotel” rostit de fostul premier Tăriceanu în fața sinistraților unui sat bănățean care tocmai își pierduseră în vâltoare casele și toată agoniseala. Cum bine se știe tot în acest an se împlinesc 5 ani de când 77% dintre români au votat într-un referendum validat de Curtea Constituțională pentru parlament unicameral și maximum 300 de parlamentari. Firește domnii senatori și deputați au ignorat cu superbie această expresie a democrației directe, ba chiar, la alegerile din iarna anului 2012, au și suplimentat numărul de mandate, astfel încât a apărut o reală problemă a scaunelor în sala de plen, iar veterani ai democrației precum Ion Iliescu (activ politic încă din anii ’50) și Victor Socaciu (vocea caldă, catifelată, descoperită de Adrian Păunescu în anii ’70) au anunțat cu iritare că poporul nu este competent să se pronunțe într-o asemenea chestiune, exclusiv de competența unor inițiați (așa ca ei). Pe de altă parte, poporul este deplin competent să se pronunțe pentru demiterea Președintelui României, după suspendarea acestuia fără avizul Curții Constituționale a României (era facultativ, nu trebuia să ține cont de el, au strigat la unison), într-un caz, sau la capătul unei săptămâni de intense schimbări revoluționare pe care unii se încăpățânează să le numească lovitură de stat (demiterea Avocatului Poporului, reducerea atribuțiilor Curții Constituționale, trecerea Monitorului Oficial în subordinea premierului și publicarea selectivă a actelor normative, demiterea președinților celor două camere ale parlamentului, suspendarea Președintelui României), în cel de-al doilea. Iată, niște acțiuni perfect legitime și necesare, din perspectiva aceluiași veteran al democrației, să-i spunem, de tip mineresc. Iar dacă poporul nu s-a învrednicit să se mobilezeze pentru a da lucrării (lucrăturii?) suportul legal necesar, aceiași vajnici revoluționari au anunțat cu seninătate că, din punctul lor de vedere, președintele este demis și că îi ignoră existența, așa cum a procedat și Călin Popescu-Tăriceanu la ședința solemnă. Firește, ei au făcut tot ce ținea de ei, nu puteau însă să controleze și voința poporului român, vorba lui Socaciu, nu foarte competent în chestiuni atât de fine.
Bref, dacă vina lui Traian Băsescu este aceea de a fi militat constant pentru aplicarea în viața politică a rezultatelor unui referendum validat de Curtea Constituțională a României, prin gestul său Călin Popescu Tăriceanu l-a jignit nu doar pe șeful statului ci pe 77% dintre români care au avut această opțiune (repet, referendumul a fost VALIDAT de CCR) și care au văzut în refuzul de a pune în practică decizia bătaia de joc supremă într-un sistem democratic, pe care politicienii o puteau aduce propriului electorat. Eu însumi am votat pentru reducerea drastică a numărului de parlamentari. Știu, vor veni aceiași veterani ai democrației, căliți în luptele ideologice din anii comunismului să-mi spună că parlamentul este inima democrației și că politica se face în parlament, așa cum fotbalul se joacă pe stadion. Toate numele ilustre din istoria României au trecut prin parlament la un moment dat și prin acțiunile lor au făcut posibil miracolul modernizării României din vremea lui Carol I. Dar parlamentul de azi, nu se compară cu cel de ieri. Preocuparea celor de ieri nu era să facă zid pentru protejarea colegilor lor certați cu legea, să-și voteze superimunități și superprivilegii, să fie obsedați de grațieri și amnistii în masă. Nu știu ca în parlamentele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primii ani ai secolului XX să fi funcționat oameni aflați în perioada de condamnare (avem doi acum) și cercetați penal. Ce nevoie avem de 600 de parlamentari care votează cu bilele la vedere și a căror conștiință politică se reduce la interesele pur personale, în funcție de care pot schimba tabăra de câteva ori într-o sesiune, fiind când de dreapta, când de stânga, în funcție de ofertă, sau care se comportă ca niște roboți perfect disciplinați, votând mecanic așa cum le-o cere partidul, orice text de lege, indiferent de aberațiile pe care le conține? Jocul ăsta se poate juca și în 200, și în 300 și în câți, câte vrei. Poți să nu fii de acord cu rezultatul unui referendum, dar regulile democrației trebuie să fie aceleași pentru toată lumea. Dacă referendumul privind demiterea lui Traian Băsescu ar fi fost validat de Curtea Constituțională, și-ar fi permis cineva să nu-l pună în practică? În fond, situația este pe deplin comparabilă.
Ignorarea unui referendum valid explică în bună măsură și absenteismul tot mai mare înregistrat la alegerile din România. Ce dovadă mai clară a simulacrului de democrație i se poate aduce unui om cât de cât informat și inteligent decât aceea că votul său nu contează decât dacă este în concordanță cu interesele celor care se află la cârma țării. Practic, el are doar dreptul să confirme voința conducătorilor, nu să-și impună propriile sale opțiuni. Dacă cei care gândesc altfel sunt mai mulți, regulile jocului sunt modificate din mers sau jocul se anulează cu totul. Și atunci la ce bun să te mai implici? Decât să joci rolul fraierului, mai bine stai acasă. Același lucru se întâmplă la listele de partid, unde alegătorul nu poate să opteze decât pentru sigle sub care se ascund, de multe ori, pe locurile din față, persoane nefrecventabile care încadrează în listele electorale vreun om cu bună reputație și pe care, votând numele respectabil, le împingi vrând nevrând spre culmile puterii, pe deplin conștient fiind că nimic nu le recomandă să fie acolo.
Dacă ar fi avut puțin minte, Călin Popescu Tăriceanu ar fi organizat celebrarea celor 150 de ani de existență a Senatului României, după un protocol impecabil. Acesta ar fi presupus, obligatoriu, invitarea Președintelui României. Dacă ar fi ținut neapărat, în discursurile de glorificare a trecutului instituției, ar fi putut să strecoare mici aluzii la cei care „i-au dorit altă soartă”, așa cum unii dintre vorbitori au și făcut. Ar fi fost mult mai bine, inclusiv pentru ambasadele străine ale căror telegrame de informare sunt convins că ar fi arătat mult mai bine. Altminteri, Călin Popescu-Tăriceanu a fost marți politicianul pe care îl știm: sub alura de gentleman dâmbovițean, același suflet chircit de ranchiune și orgolii, nu foarte inteligent, căzut în propria sa autoadmirație. Elegant, dar gol de conținut! Ar fi putut să fie un excelent manechin sau actor. Din păcate a ajuns prim-ministru și președintele Senatului României.
Recomandările noastre
